Ce metafore formidabile ataşează operelor de artă care au revoluţionat cultura mondială, ce denumiri răscolitoare a pus Brâncuşi bijuteriilor lui de sculptură „Cuminţenia Pământului”, „Coloana Infinitului”, „Masa Tăcerii”, „Poarta Sărutului”. Genialul Constantin Brâncuşi cioplea fantastic în piatră, dar şi în lumea simbolurilor. Din clipa în care a purces să însufleţească piatra, i-a însămânţat şi o idee genială, din piatra modelată de Brâncuşi ţâşneşte filozofie, se simte prea plinul de inteligenţă, de sensibilitate. Virtuţi ale sufletului românesc. Plecat în opinci, pe jos, luând pe tălpile încălţărilor ţărăneşti întinderea Europei, Brâncuşi a pus pe gânduri lumea întreagă, arta a căpătat prin dăltuirea în piatră zbor înalt, zbor de vulturi semeţi, sculptura a pornit pe un drum nedescoperit până la ţăranul colosal din Hobiţa, meleag al Gorjului.
Coloana Infinitului are în ea toată zbaterea destinului românesc, când sugrumat, când înflorit în plinătate, iar şi iar duh oprimat şi apoi însorit spre nesfârşire. Francezii se fălesc cum că Brâncuşi este al lor, pe mormântul lui din Paris numele lui e franţuzit forţat, Brancusi, fără „â” şi „ş” din rostirea românească. Brâncuşi ar fi vrut să fie îngropat în pământul Gorjului. Franţa e neînduplecată: Brâncuşi este bogăţie franţuzească. Dacă am putea clona o fărâmă dintr-o iubire cosmică, dragostea între ţăranul ursuz şi genial Brâncuşi şi Maria Tănase, cea care când cânta parcă se despica cerul! Să păstrăm în lada de zestre a umanităţii acea clonare a iubirii superbe dintre cei doi români uriaşi. Maria Tănase îi cânta lui Brâncuşi când îl adormea, îl şi sprijinea cu spatele ei şi, când simţea că bărbatul colosal a aţipit, se îndepărta tiptil, îl sprijinea cu perne şi murmura cântecul până ieşea pe uşă. Maria s-a necăjit când Brâncuşi, bine intenţionat, a sfătuit-o să urmeze cursuri la Paris şi în domeniul cantoului cu muzică clasică. Abrupt, cum îi era dăltuirea în piatră, a avertizat-o: „Dacă nu te instruieşti, rişti să devii o bocitoare!”.