Speculanţii au dat năvală la Programul Tomata

În 1989, România avea circa 2.500 de hectare de sere, dar astăzi abia dacă mai sunt 430 de hectare. Specialiştii estimează că am avea nevoie de aproximativ 20.000 de hectare de sere pentru a ne asigura necesarul intern pentru perioada sezonului rece, dar această ţintă este imposibil de atins  prea curând, în condiţiile în care investiţiile sunt destul de mici, iar ele au fost susţinute, în special, din fonduri europene.

Distrugerea sectorului de sere imediat după 1990 a deschis calea importurilor masive de legume. Serele au fost demolate, terenurile au intrat în vâltoarea tranzacţiilor imobiliare care garantau câştiguri imediate şi mult mai mari fără niciun fel de efort, iar românii au ajuns să mănânce legume din Turcia, Siria, Spania, Olanda etc. Aproximativ 80% din cantitatea comercializată pe piaţa românească provine acum din afară. De distrugerea acestui sector au profitat din plin importatorii şi bişniţarii din pieţe, spune Dragoş Frumosu, preşedintele Federaţiei Sindicatelor din Industria Alimentară (FSIA) - SINDALIMENTA.

Serele Berceni, paradisul imobiliar

Multe dintre renumitele sere construite în jurul marilor oraşe pentru a asigura aprovizionarea lor au fost demolate. Cel mai adesea, terenul de sub ele a fost motivul. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, şi cu Serele Bucureşti, care se întindeau, înainte de 1989, pe o suprafaţă de 50 de hectare. Acum, în locul roşiilor, ardeilor şi castraveţilor, pe acest teren au crescut blocuri. În 2015, o mare parte din acest teren a făcut obiectul unei tranzacţii extrem de profitabile pentru proprietarul serelor, Horia Culcescu, unul dintre finii lui Gigi Becali. Nu mai puţin de 20 de hectare au fost vândute unor dezvoltatori imobiliari, care s-au apucat imediat de lucru.

Zeci de hectare de sere, demolate la Galaţi

Societatea Seromgal era unul dintre reperele economice ale oraşului Galaţi. Din serele de aici plecau peste 3.000 de tone de legume în fiecare an, milioane de fire de flori, iar producţia era completată de o fabrică de conserve. Totul se întindea pe circa 250 de hectare. Odată cu privatizarea societăţii, prin 2002, lucrurile au luat o altă întorsătură. Din firma de succes s-a ales rapid praful, Finanţele au cerut executarea ei din cauza datoriilor, iar locul serelor a fost luat de buruieni.

Legumicultura, o afacere de familie

Odată cu dispariţia marilor sere, legumicultura timpurie s-a transformat într-o afacerea de familie, totul reducându-se la solarii. Pentru micii producători această afacere este mai degrabă una de subzistenţă, care nu le permite să se dezvolte prea mult. Pasul următor ar fi trecerea de la solarii la sere, pentru a putea produce pe tot parcursul anului. De fapt, existenţa unui număr foarte mare de exploataţii de dimensiuni mici şi lipsa formelor asociative pentru comercializarea produselor au fost impedimentele care au blocat dezvoltarea. Absenţa unui mijloc eficient de comercializare a producţiei a permis apariţia samsarilor care au invadat pieţele oraşele. De cele mai multe ori, micii producători preferă să-şi vândă toată marfa din poarta curţii, chiar dacă la un preţ mult mai mic decât ar face-o în piaţă, dar ei nu au timp să stea pe drumuri. În România, există doar 10 exploataţii de solarii cu o suprafeţă mai mare de 100 de hectare, iar persoanele juridice deţin 138 de exploataţii. Statistica arată că cele mai multe exploataţii deţinute de persoanele fizice, 665, au între 2 şi 5 hectare, iar cele deţinute de firme, 139, au peste 100 de hectare.

Structura exploataţiilor legumicole deţinute de persoane fizice

Dimensiune     sub 0,1     0,1-0,3     0,5-1        1-2   2-5   5-10 10-20       20-30

Legume în spaţii     34,19       227,76     281,84     460,02     664,92     176,95        37    4,96 15,75       10,5 10,29      

protejate 

30-50       50-100     peste 100

Suprafaţa ocupată de sere (ha.)

2007        418

2008        668

2009        579

2010        510

2011        486

2012        445

2013        405

2014        422

2015        470

2016        431

Cea mai mare seră realizată în România în ultimii ani a fost inaugurată anul trecut în judeţul Timiş, la Biled. Investiţia s-a ridicat la circa 2,5 milioane de euro, din care 500.000 fonduri europene. Aici se cultivă roşii în substrat din coajă de nucă de cocos. Ea are o suprafaţă de peste 16.000 de metri pătraţi şi a fost construită în trei ani.

Tomata, un succes la minister

Anul acesta vor fi împărţiţi 180 de milioane de lei fermierilor care solicită subvenția de 3.000 de euro pentru tomate cultivate în solarii. Bugetul este similar cu cel din 2017, dar numărul fermierilor care vor să încaseze această subvenție a crescut exponenţial. Dacă anul trecut erau în jur de 4.000 şi ceva de beneficiari, la începutul lunii mai a acestui an, numărul solicitanţilor depăşise 9.000.  Ministrul Agriculturii reuşise ca la sfârşitul anului trecut să onoreze toate obligaţiile pe care le-a avut faţă de fermieri, iar piaţa a fost alimentată în extrasezon cu peste 50.000 de tone de roşii.

Conform datelor statistice, consumul mediu de tomate pe locuitor în România se ridică la 31 de kilograme, faţă de 34,5 kg în UE, iar producţia reprezintă 20,27% din totalul cantităţilor de legume produse în România.

 “Tomate în spaţii protejate” a fost programul lansat de ministrul Agriculturii, Petre Daea, odată cu preluarea mandatului la minister, la începutul anului 2017, tocmai pentru a susţine produsele deficitare, pe care România le importă masiv. Conform datelor oficiale, pentru cantitatea de roşii proaspete livrate în 2017 de către beneficiarii programului, suma plătită către cei peste 8.000 de legumicultori a fost de circa 23,667 milioane de euro. “Programul Ministerului Agriculturii este foarte bun şi el trebuie extins şi la alte legume. Cred însă că el trebuie completat cu obligativitatea ca cei care primesc aceste fonduri să încheie asigurări, astfel fiind evitate eventualele fraude”, susţine preşedintele FSIA. 

Tomata, un eşec în teritoriu

Dacă Ministerul Agriculturii susţine că acest program s-a dovedit a fi un succes, din teritoriu lucrurile se văd cam altfel. Lipsa unui control real asupra modului în care s-a utilizat subvenţia şi s-a comercializat marfa a deschis din nou uşa bişniţarilor care au speculat prompt oportunitatea nesperată oferită. “Speculanţii cer 1.200 de lei pentru o ştampilă în carnetul de comercializare al producătorilor, prin care să ateste că au cumpărat o tonă de roşii. Subvenţia de 3.000 de euro se acordă producătorului dacă acesta vinde două tone de roşii, aşa că speculanţii mişună peste tot. Eu vă spun că doar 40% din această subvenţie ajunge la producători, restul merge în buzunarele speculanţilor” ne-a declarat Gheorghe Vlad, preşedintele Confederaţiei Naţionale a Micilor Producători Agricoli. Mai mult, spune acesta, nici modul în care se acordă subvenţia nu este foarte clar: “Nu se spune nicăieri că roşiile trebuie să fie coapte. Atunci, eu pot să le vând crude, cu tot cu vrejuri, unei ferme de vaci care le foloseşte pentru hrana animalelor. În carnetul meu de comercializare apare o tonă sau două de roşii. Ministerul nu precizează dacă plăteşte sau nu subvenţia.

“Întrebaţi la minister cât din banii alocaţi pentru aceste subvenţii s-au întors în bugetul statului sub formă de taxe şi impozite şi atunci mai vorbim”.

Mai bine cu aceste câteva zeci de milioane de euro date pe subvenţii se făceau anul trecut sere încălzite şi centre de colectare în bazinele legumicole. Anul acesta continuăm cu construcţia lor şi în câţiva ani reuşeam să refacem serele”, spune reprezentantul confederaţiei.

Banii şi cercul vicios al afacerii

Totul se învârte în jurul banilor. Dezvoltarea serelor este un lucru anevoios pentru că este nevoie de mulţi bani pentru construirea lor. Pe de altă parte, în lipsa serelor, fermierii nu pot asigura permanenţa producţiei, iar acest lucru nu le permite să aibă contracte cu reţelele de supermarketuri. Acestea cer furnizorilor constanţă în livrare, spaţii de depozitare dotate corespunzător, maşini de transport, iar pentru majoritatea legumicultorilor, acestea sunt condiţii imposibil de onorat. Nu trebuie uitat nici preţul de producţie al legumelor într-o seră. Vorbim despre costurile cu energia electrică necesară iluminatului permanent, dar şi despre cele legate de încălzire. În total, vorbim de câteva mii de euro pe sezon. În ţările care ne trimit anual mii de tone de legume, serele sunt încălzite cu ajutorul centralelor pe biogas, care permit, totodată, şi producerea de curent electric (cogenerare), dar şi cu instalaţii geotermale, lucru ce le permite să realizeze producţii la preţuri mici.

Evoluţia suprafeţei şi a producţiei de legume

Sursa: INS- Anuarul Statistic al României

338 hectare de sere avea România în 1938, iar după 80 de ani, suprafaţa a ajuns la 431 de hectare.

Sunt şi poveşti de succes

Asocierea producătorilor este singura variantă pentru creşterea producţiilor de legume, acest lucru permiţând accesul în supermarketuri şi chiar ieşirea pe piaţa externă, ne spune Ion Florin, reprezentantul Cooperativei Agricole Gheorghe Doja din judeţul Ialomiţa, dar în mintea multora încă funcţionează proverbul cu capra vecinului. Înfiinţată în 2013, cooperativa are 10 membri şi exploatează 150 de hectare cu legume, atât în câmp, cât şi în solarii, fiind printre cele mai mari din judeţ. Producţiile au fost bune tot timpul, dar o mare problemă rămâne preţul. „Sunt mulţi producători pe piaţă şi toţi încearcă să-şi vândă marfa şi atunci lasă mult la preţ. Să vă dau un exemplu. Anul trecut, am avut o producţie bună de pepeni. Am trimis şi la export, în Cehia, Ungaria, Polonia, Dubai, dar per total am ieşit în pierdere”, ne-a declarat Ion Florin.

Pentru sectorul legumicol există clar loc pentru extindere, dar acest lucru nu este uşor de făcut. Pe fonduri europene, acest lucru merge greu şi, în plus, se mai schimbă regulile şi în timpul jocului. Pentru că s-au schimbat regulile, mulţi s-au trezit că au fost puşi să dea banii înapoi, deşi ei făcuseră investiţiile. Noi am început cu sprijinul Ministerului Agriculturii, dar, până la urmă, mai mult ne-a încurcat, decât ne-a ajutat. Dar ştiţi cum este. Un şut în fund e un pas înainte.

Ion Florin, Cooperativa Agricolă Gheorghe Doja, judeţul Ialomiţa

În primul rând, ar trebui încurajat procesul de asociere a producătorilor, pentru că astfel ar putea să intre pe piaţa supermarketurilor şi să aibă forţa de a negocia cu aceste reţele. Pe de altă parte, aceste asociaţii şi-ar putea crea propriile puncte de prelucrare a producţiei care are o calitate mai slabă. De asemenea, consider că măsura prin care se acordă fonduri europene pentru construcţia de sere ar trebuie modificată, în sensul ca suprafaţa serelor a căror construcţie este finanţată să fie extinsă de la un hectar la 4-5 hectare. În aceste condiţii ar creşte rentabilitatea.

Dragoş Frumosu, preşedintele SINDALIMENTA

Am cerut de la început să facem noi, organizaţiile producătorilor, verificările în teren privind utilizarea subvenţiei, şi nu Direcţiile Agricole, dar nu am fost ascultaţi. O problemă este şi lipsa controalelor la tarabe pentru a vedea cine are carnet de producător şi cine nu, pentru că pieţele sunt pline de speculanţi. Este inadmisibil ca acest carnet să aibă o valabilitate de şapte ani, când anul agricol este de un an. El trebuie emis în fiecare an, dar nişte deştepţi au decis aşa acum câţiva ani, iar acum ne mirăm că producătorii adevăraţi nu au loc în pieţe.

Gheorghe Vlad, preşedintele Confederaţiei Naţionale a Micilor Producători Agricoli