Începând din 1949, Alianța Nord-Atlantică a fost singura constantă în materie de securitate mondială. Inițial, o alianță între Statele Unite, Canada și 10 țări din Europa de Vest, NATO a câștigat Războiul Rece și, de atunci, s-a extins pentru a include aproape toată Europa, devenind cea mai puternică organizație militară din istoria modernă a lumii.
Cu toate acestea, blocul militar transatlantic ar putea fi zdruncinat serios până în 2025, după anunțarea rezultatelor următoarelor alegeri prezidențiale din SUA.
La originea acestui șoc s-ar putea afla diferențele profunde de viziune dintre aripa populistă a Partidului Republican - condusă de Donald Trump, care, în prezent, domină în mod clar această formațiune politică, - și preocupările existențiale de securitate ale unei părți însemnate a Europei. Iar cauza imediată a colapsului în relațiile transatlantice ar fi, bineînțeles, războiul din Ucraina.
Atunci când facțiunea dominantă a unuia dintre cele două mari partide politice americane nu vede rostul să ajute o țară democratică să lupte contra invadatorilor ruși, noua stare de fapt sugerează că centrul spectrului politic s-a schimbat într-un mod care va face din SUA un aliat mai puțin fiabil pentru Europa. În acest context, bătrânul continent ar putea fi nevoit să se pregătească încă de pe acum să înfrunte singur o nouă realitate.
Republicanii apără interesele Rusiei
Ultimele săptămâni au arătat că perspectiva prorusă și anti-NATO a lui Trump nu este doar un scurt interludiu în politica republicană. Suspiciunea față de implicarea americană în sprijinirea Ucrainei a devenit acum consensul majorității populiste a partidului.
În timpul dezbaterii prezidențiale republicane de săptămâna trecută, Ron DeSantis și Vivek Ramaswamy - cei doi candidați care au încercat să rezoneze cu noua bază trumpistă a partidului - s-au pronunțat amândoi împotriva unui ajutor suplimentar pentru Ucraina.
DeSantis a făcut acest lucru într-un mod mai voalat, promițând să condiționeze orice ajutor suplimentar acordat Kievului de o asistență europeană mai mare. El a precizat însă că ar prefera să trimită trupe la granița dintre SUA și Mexic.
Ramaswamy a fost mult mai categoric. El a descris situația actuală ca fiind „dezastruoasă” și a cerut încetarea completă și imediată a sprijinului SUA pentru Ucraina. Ulterior, Ramaswamy a mers chiar mai departe, spunând practic că Ucraina ar trebui să fie împărțită, caz în care Rusia ar putea păstra o mare parte din țară.
Deși Trump nu a luat parte la această dezbatere, el minimalizase anterior interesul Americii pentru o victorie a armatei ucrainene, părând să favorizeze concesiile teritoriale ale Ucrainei către Rusia. Atât el, cât și DeSantis și Ramaswamy se adresează acelorași alegători, care, potrivit sondajelor, reprezintă aproximativ trei sferturi din electoratul republican.
Un alt semn edificator al tendinței republicane este reacția membrilor din „Heritage Foundation”, un grup de reflecție conservator marcant, care a jucat un rol important în cercurile politice ale Partidului Republican încă din anii administrației Reagan.
Înainte ca președintele rus, Vladimir Putin, să-și lanseze invazia în țara vecină, în februarie 2022, „Heritage Foundation” s-a plasat în aripa radicală a Partidului Republican, publicând chiar un apel ca Ucraina să fie acceptată în NATO.
Recent, însă, reprezentanții grupului de reflecție au cerut oprirea sprijinului acordat Kievului, până când administrația Biden va trasa un plan pentru a pune capăt războiului, obiectiv imposibil de atins dacă Rusia nu este de acord.
Concomitent, demagogii de dreapta iau partea lui Putin pe față. Spre exemplu, cunoscutul prezentator de talk-show Tucker Carlson, unul dintre cei mai aprigi susținători ai lui Trump, a afirmat, într-un discurs rostit recent la Budapesta, că prejudecățile anticreștine au motivat opoziția americană față de Rusia.
Provocare la adresa NATO
Sentimentul tot mai puternic din rândul dreptei americane împotriva susținerii Ucrainei constituie o provocare fără precedent pentru viitorul NATO.
În tot acest timp, statele europene s-au îndreptat în direcția opusă. Pe măsură ce adună dovezi privind atrocitățile rusești din Ucraina, iar armata lui Putin pare dispusă să comită aproape orice pentru a ocupa teritoriul unui stat independent, recunoscut la nivel internațional, numeroase țări europene, în special cele din apropierea Rusiei, au ajuns să considere că soarta acestui război le va afecta viitorul în mod direct.
În viziunea lor, dacă Putin ar păstra teritorii mari din Ucraina, acest deznodământ nu ar aduce pacea, ci o formă de război perpetuu, prin care Moscova și-ar consfinți capacitatea de a pune mâna pe teritoriul vecinilor săi.
De cealaltă parte a Oceanului, chiar dacă Joe Biden ar fi reales în urma scrutinului prezidențial de anul viitor, controlul republican asupra Camerei Reprezentanților, al Senatului sau chiar al întregului Congres american ar putea slăbi substanțial sprijinul SUA pentru efortul ucrainean.
Mai mult, dacă Trump sau unul dintre colegii săi va câștiga președinția, în noiembrie 2024, Europa s-ar putea trezi cu o nouă administrație americană, care va opri orice sprijin pentru Kiev.
Un astfel de scenariu ar face ca America însăși să devină un obstacol în calea unei Europe libere și stabile pe termen lung. În plus, o asemenea perspectivă ar diviza NATO, iar statele europene nu par pregătite pentru această posibilitate.
Europenii, mult în urma americanilor
Într-adevăr, de mulți ani, o mare parte din Europa a rămas mult în urma SUA, în materie de securitate. Acest lucru a adus beneficii reale pentru administrațiile de la Washingon, consolidând poziția de lider al Americii în cea mai importantă organizație strategică din lume.
În același timp, această realitate a permis statelor europene să cheltuiască mult mai puțin pentru apărare decât ar fi fost cazul. Diferența înseamnă, de asemenea, că, pe cont propriu, Europa nu dispune de puterea și de numărul sporit al capacităților militare americane.
Ajutorul occidental acordat Ucrainei scoate în relief și mai mult diferența dintre cele două continente. În ultimul an, liderii europeni au fost mai insistenți decât Washingtonul în privința demersurilor de a livra echipamente puternice și avansate Kievului, dar dependența lor de sistemele fabricate în Europa le-a limitat capacitatea de a le furniza.
Londra și Parisul au oferit rachete de croazieră cu rază lungă de acțiune - cunoscute sub numele de „Storm Shadow” în Marea Britanie și „SCALP” în Franța - pe care le-au dezvoltat în comun, dar cele două țări au substanțial mai puține echipamente de rezervă decât SUA.
Deși cea mai mare parte a ajutorului militar a venit din SUA, administrația Biden a încetinit transferul de arme mai avansate, cum ar fi tancurile „Abrams” - care încă nu au apărut pe câmpul de luptă din Ucraina -, avioanele de luptă F-16 - ce nu vor fi livrate până în 2024 - și sistemele tactice militare de rachete, pe care Washingtonul nu pare dispus să le trimită prea curând.
Pe cont propriu
Pe măsură ce pozițiile pro-Rusia și anti-Ucraina se consolidează în Partidul Republican, liderii europeni se confruntă cu perspectiva de a lua asupra lor cea mai mare parte a eforturilor militare, în încercarea de a ajuta Ucraina să câștige războiul.
În acest context, Europa ar trebui să își extindă capacitățile de producție atât pentru muniție și alte necesități militare de bază, cât și pentru sistemele mai avansate, cum ar fi rachetele cu rază lungă de acțiune, pe care ar trebui să le furnizeze pe cont propriu.
Dacă SUA abandonează Ucraina peste un an și jumătate, europenii ar fi incapabili să compenseze o eventuală pierdere a unui astfel de ajutor. Într-un asemenea scenariu, guvernele europene ar trebui să găsească modalități de a suplini această retragere a susținerii americane, iar pregătirile ar trebui să înceapă curând, prin accelerarea producției militare necesare Kievului.
Totodată, o astfel de planificare ar permite armatelor europene să înceapă să se gândească la modul în care, tot pe cont propriu, ar putea apăra Europa împotriva agresiunii rusești.
Ani de zile, liderii militari de pe continent au dezbătut dacă, în interesul maximizării securității generale, națiunile europene ar trebui să își specializeze operațiunile militare la nivel individual.
Altfel spus, în loc ca majoritatea statelor să dispună de armate terestre, marine și forțe aeriene proprii, de mici dimensiuni, fiecare dintre ele să se concentreze asupra rolurilor care se potrivesc cel mai bine cu locația, populația și baza lor de producție, iar apoi să depindă de alte țări, cu capacități complementare. Un efort la nivelul întregului continent în vederea accelerării producției de arme pentru Ucraina ar forța un răspuns la această dilemă.
Criză diplomatică internă
Fără să se angajeze într-o astfel de planificare militară cuprinzătoare, Europa s-ar putea afla, de asemenea, într-o criză diplomatică internă. Statele din est, precum Polonia și România, și cele din nord, cum ar fi țările baltice și scandinave, sunt nerăbdătoare să vadă Rusia înfrântă cât mai repede.
Dacă Europa nu reușește să traseze însă în curând un plan unificat și colectiv de producție militară, țările din vest și sud, care se simt mai puțin amenințate de agresiunea rusă, ar putea fi înclinate să urmeze exemplul unei noi administrații americane care se retrage din Ucraina și să încerce să încheie o înțelegere cu Rusia.
Rezultatul ar putea fi o deteriorare permanentă a cooperării europene.
Europenii speră însă ca aceste scenarii să nu se materializeze niciodată. Alegerea unui președinte american pro-NATO și pro-Ucraina, în 2024, ar trebui să fie suficientă pentru a contribui la o victorie militară ucraineană și la un acord de pace ce ar duce la securitatea continentului.
Această posibilitate nu îi absolvă însă pe liderii europeni de obligația de a se pregăti pentru o realitate alternativă, în care o administrație de la Casa Albă pune bețe în roate NATO și caută o apropiere de Putin. Dacă europenii nu încep să ia măsuri pentru cel mai rău scenariu posibil, nu vor mai avea pe cine să dea vina decât pe ei înșiși.