Nimeni nu se poate autosesiza, în cazul unui bolnav care nu mai are rude sau tutore, iar singura variantă ca persoana să fie îngrijită într-un centru special este o decizie a instanței de judecată, la cererea unui procuror. Dar pentru asta e nevoie de parcurgerea unor proceduri complicate, de care nu se ocupă nicio instituție. Practic, bolnavii sunt lăsați în grija unor aparținători care ar trebui să se descurce singuri în hățișul birocratic, de cele mai multe ori ostil. Iar pentru cei singuri pe lume se așteaptă, eventual, să dea în cap cuiva, ca să ajungă la procuror și de acolo la un centru de îngrijire.
Centrele de îngrijire pentru persoane cu dizabilități sunt puține și scumpe. Cei mai mulți bătrâni nedeplasabili care au nevoie de tratament și de supraveghere permanentă ajung în astfel de centre private, plătind circa 3.500-3.700 de lei pe lună. Dacă au venituri și dacă reușesc să obțină un ajutor de la stat. Dar în cazul persoanelor cu boli psihice grave, situația e mult mai complicată. Dacă nu are cine să se zbată pentru a le găsi un loc într-un azil, riscă să moară singuri sau să devină violenți, în lipsa tratamentului medicamentos, iar în aceste cazuri devin victime cei care ajung, din întâmplare, în proximitatea lor. Nici măcar nu vor răspunde penal, pentru eventuale fapte cu violență, dar nici statul nu răspunde, în cazul în care vor face victime.
Bolnavi lăsați la voia întâmplării
Un astfel de caz a rămas nerezolvat în județul Constanța, iar povestea arată câte lacune are legislația. „Mătușa mea a murit, recent, iar Flori, fiica ei, a rămas singură. Flori a avut probleme dintotdeauna: retard și schizofrenie. Starea ei este foarte gravă. Nu poate să mănânce singură, nu știe să-și ia medicamentele. Are momente când pare că înțelege unele lucruri, dar nu știm niciodată ce va face. Ca orice schizofrenic, este imprevizibilă, iar atunci când nu-și ia tratamentul, devine violentă”, spune Cristi, unul dintre verii femeii de 49 de ani, din Medgidia.
Acesta nu are statut de tutore și nici nu vrea să-l obțină, dar încearcă să rezolve cumva situația femeii care a rămas, practic, singură pe lume, după ce i-a murit mama – singura persoană care o-ngrijea. De la stat primește doar un ajutor de 350 de lei pe lună, pentru gradul II de handicap. Nimeni nu s-a interesat de soarta ei sau de evoluția bolii, din ultimii ani, pentru că în România nu există un mecanism procedural prin care asistența socială să constate agravarea schizofreniei și necesitatea acordării de ajutor instituționalizat. Se lasă la voia întâmplării situația acestor persoane cu handicap grav, iar dacă aparținătorii nu se descurcă să le plaseze într-un centru de tratament, statul nu face absolut nimic.
„Am luat-o pe Flori la noi, astăzi, pentru că vine iarna și poate să moară în casă. Știe să deschidă aragazul, dar nu știe să-și încălzească mâncarea. Uneori pleacă de acasă și nu știe unde se află. Am găsit-o pe autostradă, recent, imediat după ce a murit mătușa. Mersese circa 15 kilometri. Se putea întâmpla orice. Am mers la asistența socială, dar ni s-a spus că nu există un centru de tratament pentru cazul ei la Medgidia și trebuie să parcurgem o procedură foarte complicată, ca să obținem un loc pentru ea într-un azil, unde să fie supravegheată și îngrijită. Deocamdată ne asumăm să o ținem la noi, dar mai are și alți veri, iar eu nu doresc să devin tutore. Vreau doar să găsesc o posibilitate de a o interna într-un azil, dar e foarte complicat și durează foarte mult”, mai spune ruda persoanei cu handicap.
Nicio instituție nu se poate autosesiza
Serviciul de asistență socială al Primăriei Medgidia nu poate să facă mai mult decât îi permite legislația. Chiar dacă poate face anchetă socială, nici măcar nu are competențe pentru a se deplasa în altă localitate, în cazul de față, bolnava fiind îngrijită de rude tot în județul Constanța, dar în comuna Limanu. Nici serviciul de asistență socială de la Limanu nu poate face nimic până când bolnava nu figurează ca fiind luată în spațiu de ruda care i-a sărit în ajutor. Astfel, lacunele legislative duc la abandonarea bolnavei la domiciliul pe care-l are, cu riscul de a se îmbolnăvi grav sau de a face victime. Vecinii de bloc deja sunt speriați, la gândul că ar putea să dea foc apartamentului. Dar niciun medic nu-i poate face o evaluare, decât după ce se parcurge o procedură etapizată, care poate dura câteva luni, iar rezultatul rămâne o surpriză, până la final, adică nu se știe dacă va putea fi sau nu internată într-un azil.
„Noi i-am explicat domnului că trebuie mai întâi să o ducă la comisia de evaluare, pentru a i se schimba gradul de handicap. Ea nu a mai fost evaluată din anul 1999 și are gradul II de handicap, dar după ce o va evalua comisia, cu siguranță va avea gradul I și o va ajuta mult noua încadrare”, a explicat, pentru Jurnalul, una dintre asistentele sociale de la Medgidia. Comisia care stabilește gradul de handicap în niciun caz nu se autosesizează și nici serviciul de asistență socială nu o poate chema, pentru că așa e făcută legislația. Deși este evident, pentru asistența socială, că există un astfel de caz foarte grav, procedurile nu permit demararea unui proces de instituționalizare, pornit de la asistenții sociali, pur și simplu. Iar pentru a aduce acasă comisia de evaluare, este nevoie de alte acte care să justifice de ce bolnava se află în comuna Limanu și nu la Medgidia, după ce a fost luată de rude, pentru a nu fi lăsată să moară singură în casă. Nici măcar facturile nu și le-ar putea plăti singură, din cei 350 de lei pe lună, dacă ar rămâne în apartamentul în care a locuit cu mama ei.
Statul nu-și asumă nicio responsabilitate
Pentru a o lua în spațiu, rudele ar trebui să-și asume, automat, și responsabilitatea pentru faptele bolnavei. Dacă nu vor să-și asume, ar trebui s-o ducă înapoi, la Medgidia, unde nu o-ngrijește nimeni. Toate acestea se întâmplă pentru că, atunci când s-au făcut legile, nimeni nu a luat în calcul bolnavii psihic în stare gravă care rămân singuri pe lume. Statul nu și-a asumat niciun fel de responsabilitate pentru astfel de cazuri, ceea ce înseamnă că orice schizofrenic fără tratament, care devine violent, poate oricând să facă victime. Abia apoi se declanșează automat procedura prin care procurorul de caz cere evaluarea psihiatrică, pentru stabilirea gradului de discernământ, urmând ca bolnavul să fie internat într-un centru specializat.
Procurorul este cel care stabilește dacă are discernământul total sau parțial abolit, în urma efectuării unei proceduri de evaluare. Conform Legii 140/2022, Parchetul este cel care inițiază procedura de demarare a anchetei. Doar instanța de judecată poate constata că persoana este lipsită de discernământ și nu se poate deplasa, că este violentă, urmând să decidă dacă va fi instituționalizată. „La instanță se ajunge atunci când bolnavul are discernământul total abolit. Acest lucru trebuie să-l constate Parchetul de pe raza municipiului unde are domiciliul bolnavul. Dacă bolnavul nu are aparținători, procurorul este cel care deschide dosarul și gestionează cazul în instanță. Orice terță persoană poate depune sesizare la Parchetul pe raza căruia bolnavul are domiciliul. Dacă nu există o reclamație în acest sens, Parchetul nu poate deschide dosarul, pentru a-ncepe procedurile”, a mai explicat, pentru Jurnalul, specialista din cadrul serviciului de asistență socială de la Medgidia.
Mai departe, e nevoie de anchetă socială, la solicitarea parchetului, apoi de comisie de evaluare a gradului de handicap, de expertiză medico-legală, iar cu toate rezultatele se ajunge în fața judecătorului, care va decide dacă și unde o va interna.
În cazul oamenilor străzii care au boli psihice grave, aceștia pot fi luați de pe stradă și internați doar dacă atacă pe cineva și persoana apucă să depună plângere, la Parchet. Uneori, victima nu mai reușește să depună plângere, dacă bolnavul fără discernământ o ucide. Statul român nu are nicio soluție pentru aceste situații.