Superstiţii şi credinţe pentru noaptea de Revelion

La noi, la români, obiceiuri sunt multe în noaptea asta dintre ani. Şi nu doar cele pe care ni le amintim cu toţii din iernile îmbelşugate în zăpezi ale copilăriei, când nu mai pridideam, cu săptămâni înainte, să ne pregătim, învăţând pluguşoarele, sorcovele şi cântările specifice altor obiceiuri, precum Capra, Ursul, Mascaţii şi altele asemenea lor. Dar poate îşi mai aminteşte cineva cum „făceam de ursit” ba cu fir de busuioc, ba cu apă neîncepută, ba cu năframa aşternută peste oglindă, pe care-o ridicam fix în miez de noapte, cu inima strânsă: îl vom zări ori nu pe Zburător? Cine mai pune astăzi paie sub faţa de masă, grâu sub covor, crengi de măr înflorite-n fereastră? Cine mai caută să afle cum vor fi cele 12 luni ale anului după câtă apă lasă cojile de ceapă în care am presărat sare?

Superstiţiile şi credinţele din bătrâni pentru noaptea dintre ani le-am cam uitat. Dar oare cum stau lucrurile prin alte ţări ale Europei şi-ale lumii? Să fie ei mai păstrători decât noi?

Fix la miezul nopţii, spaniolii pot primi „în dar” cel puţin o… lună norocoasă. 30 de zile de noroc! Ori chiar de 12 ori pe-atâta… Cine nu şi-ar dori asta? Laşi deoparte orice alt cadou, numai să ştii că n-o să te ocolească norocul în toate zilele anului ce va urma. Şi când te gândeşti că tot ce ai de făcut e ca exact în ultimele secunde ale anului să-nghiţi cât de repede poţi 12 boabe de strugure. Câte una pentru fiecare bătaie de gong care anunţă miezul nopţii. Dacă ai reuşit să le înghiţi pe toate, ai alungat ghinionul din casă tot anul ce vine. Dacă nu, socoteşte şi tu timpul de noroc, câte o lună pentru fiecare boabă de strugure… Ei, şi dacă ai ajuns la miezul nopţii, atunci e cazul să închini şi un pahar. De Cava. Vinul spumant şi aromat al spaniolilor este în noaptea de Revelion – la Valencia, de exemplu – preferat şampaniei franţuzeşti. Şampanie care-şi găseşte însă lesne locul peste graniţă, în ţara ei de origine.

Anul Nou în Champagne? O reverie…! O provocare poate pentru anii care vin. Dar dacă tot am pomenit de Franţa, merită, înainte de a gusta dintr-o felie de „bûche du chocolat” – celebrul „buştean”, tradiţionalul tort al Sărbătorilor de iarnă franţuzeşti –, să le mulţumim francezilor, care au jucat rolul lor în istoria stabilirii primei zile a anului la 1 ianuarie. Şi asta pentru că până în 1564, Franţa, ca şi cea mai mare parte a Europei, intra în anul cel nou la 1 martie. Explică asta, nu-i aşa?, şi de ce pornim noi, simbolic, aratul şi semănatul prin ţarina norocului în noaptea asta: că „Pluguşorul” nostru tradiţional e obicei mai vechi de miezul secolului al XVI-lea şi urătura, ca acu’, se făcea şi pe vremea când anul începea primăvara. Dar asta-i poveste de desluşit altă dată! Prin Edictul de la Roussillon, regele Carol al IX-lea fixează data de 1 ianuarie drept „cap de an”. Până atunci, în funcţie de calendarul solar sau de cel bisericesc, prima zi a anului tot fu­sese schimbată. Ba de Crăciun, ca pe vremea lui Carol cel Mare, ba de Paşti, ca pe timpul dinastiei Capet, ba la 1 martie ori la 1 septembrie.

Europa era la fel de bulversată. Austriecii, bunăoară, începeau anul la 25 martie, la Bunavestire. A fost nevoie însă de încă vreo două decenii, pentru ca Papa Grigore al XIII-lea să generalizeze măsura edictului de la Roussillon. Restul lumii (cunoscute până atunci) a adoptat, din mers, decizia luată la Roma. Mă întreb, pe drept cuvânt, ce va fi mâncat la banchetul de Revelion, în noaptea dinspre 1582 spre 1583, Papa Gri­gore al XV-lea? Oare o dată cu el să se fi instaurat şi tradiţia italiană de a mânca brioşe şi alte prăjiturele învelite în miere sau un preparat pe bază de linte? Cu siguranţă însă pe vremea lui trebuie să fi existat obiceiul ca în ziua Sfântului Silvestru să arunce lumea pe geam obiectele care s-au stricat în anul ce se încheia, cu credinţa că vor cumpăra sau vor face altele noi, să le înlocuiască, în anul ce vine.

Şi fiindcă am pomenit de această superstiţie a Sfântului Silvestru, să mai amintim că obiceiul datează tocmai din anul 1000 şi are legătură cu alt Papă (de la Roma). Pe numele său Silvestru. Se zice că acesta conducea lumea creştină pe la anul 314, când, după credinţa populară, ar fi capturat un... monstru. Pe care l-a pus la propeală în hrubele palatului său. Şi se mai credea că fusese rânduit ca monstrul acesta să scape din închisoarea lui din fundul pământului exact în anul 1000, când ar fi ieşit deasupra şi ar fi distrus lumea. Când însă au trecut cu bine de acest prag, oamenii s-au bucurat atât de mult, încât, pentru a uita de spaimele prin care trecuseră, au aruncat pe geam toate obiectele vechi şi stricate (pentru a le înlocui în noul mileniu).

De atunci, obiceiul a fost repetat în fiece an şi tot din vremea aceea există credinţa că, dacă în noaptea de 31 decembrie oamenii se îmbracă în haine fistichii („mascaţii” noştri vă spun ceva?), monstrul Sfântului Silvestru se va speria de ei şi va fugi la capătul lumii... Monstrul Sfântului Silvestru... Sau nenorocul, sau boala, sau răutatea semenilor – tot ceea ce întruchipează neîmplinirea repre­zin­tă, până la urmă, alter ego-uri ale personajului despre care vorbirăm până acu’.

În lumea ortodoxă, pentru începutul anului, un alt sfânt are o importanţă specială. El este Sfântul Vasile, sfântul cel bun. Ca şi de Sfântul Nicolae sau de Crăciun, co­piii obişnuiesc să lase ciuboţelele lângă sobă, pentru că ştiu că „Sân’ Vasile” sau „Văsălie” va lăsa acolo un mic dar. În Grecia, imediat ce se intră în noul an, se serveşte, tra­di­ţional, o coptură numită „vasilo­pita” sau pâinea Sfântului Vasile, în care a fost pus un bănuţ. Cine va găsi bă­nu­ţul, se crede, va avea parte de noroc şi bunăstare în anul care vine...

Cât despre noi, „în noaptea de Vasile Sfântul”, pornim pe urma trasă de plug, să aşezăm în brazdă sămânţă de belşug pentru timpul următor. Şi bucurie în casă!