De-a lungul unui râușor capricios, Sărata, s-a înfiripat în cursul secolelor o comunitate ce și-a câștigat pâinea mânând vitele pe culmile Măceșului, ale Ciobului ori ale Grâușorului. Apoi, zăcămintele de sare, exploatate și transformate în aur departe, până-n hăurile asiatice ale Imperiului Otoman, i-au rezervat acestei vetre românești un nume, pe când păcura dibuită în pântecul lutos și extrasă încă din secolul al XIX-lea i-a conferit statut și stare. Înfloritoarea Telega, pe plaiurile căreia primul rege al României, Carol I, și-a căutat loc bun pentru a-și sumeți castelul, licărește astăzi, fantomatic, printre pădurile înfășurate în primele toane ale toamnei.
Telega e și nu e. Cine-i Telega? Satul-zăcământ din vremea Basarabilor care, alături de Slănic (Prahova), asigura aurul alb Țării Românești și umplea vistieria voievozilor? Ori țarina de muls a turcilor, a nemților, a rușilor, a tuturor veneticilor lacomi de pradă? Cine a fost Telega? Moșia în sânul căreia au fost înfipte primele sonde din țară în goana războiului după aurul negru? Sau ocna în care a fost închis Iancu Jianu? Cine-i Telega acum? Refugiul mut al bucureștenilor și al ploieștenilor sleiți de claxoane și roiuri de boli? Ori poate căminul părăsit al mlădițelor crescute din apa Sărății și agățate astăzi, întru rod, pe alte maluri, străine văi, nebune Tamise, Sene și Paduri? Telega, privită în ochii ei verzi, împrăștiată în comori secate, este astăzi o amintire afumată de focurile răzlețe ale grătarelor de vacanță. O inimă care zvâcnește surd pe altarul schimbării. Luată la pas, Telega digitalizată, Telega globalizată seamănă izbitor cu un copil care abia își mai (re)cunoaște moșii și babele, sosit în pripă să adulmece miezurile sărbătorilor, să apuce tot ce-i curat și să fugă departe în mașini cândva scumpe, lepădate de alții. Ascultată cu urechea lipită de livezile prăbușite în bălării din care se înalță dezmățul mierlelor la fel ca acum o mie de ani, Telega mai cântă încă, amețită de măreția trecutului. Această ultimă Telegă am ales s-o scriu, celelalte pot fi văzute și povestite de oricine. Inclusiv de romantica Andreea Marin, care, sedusă de satul cu alură de ilustrată, și-a adunat aici liniștile în ziduri cu două niveluri și o terasă.
Pelișor, nu Sărățel
Ca să nu uit, voi remarca de la început: panglica (prea) zgârcită a șoselei care unește Telega de Ploiești și Valea Prahovei - printre cocoașele dealurilor, nu pe DN 1, unde românilor le crește săptămânal tensiunea, bară la bară, aspirând spre simandicoasa Sinaie - a fost croită încă de la începutul secolului trecut, prin 1906. Atunci a fost construită ruta Câmpina-Telega-Buștenari. La inaugurarea drumului modern săpat de vrednici muncitori bulgari a participat inclusiv primul cuplu regal al României, severul Carol I și îngăduitoarea Elisabeta. Cum așa? Simplu. Tranzitul spre Ardeal, prin Brașov, nu se făcea atunci pe Valea Prahovei, sălbatică și expusă, ci pe ascunsa și domoala vale a Doftanei. Așadar, aici, asupra legendarei Telega, a ridicat mai întâi ochii Carol I cu gândul să-și înalțe un castel. S-a oprit la Melicești, în acele timpuri un cătun idilic ce aparținea de Telega. Lipsa unui izvor zdravăn l-a deturnat pe principele german, care a ales până la urmă, după cum se știe, Sinaia ca reședință. La Melicești a dispus ridicarea unei cruci, la fel ca la Măgura, în Buzău, semn al atenției regale acordate unor vetre mai puțin norocoase. Ca să vezi, dacă ar fi fost vână de apă bună, și nu de sare, n-ar fi existat Pelișorul, ci, probabil, Sărățelul. Telega și-a ținut însă capul sus, doar era, de sute de ani, o moșie privilegiată, înzestrată cu bogății ce-au metamorfozat-o în timp din sat, în oraș, apoi în stațiune balneoclimaterică. Dar să-i dezgolim toate miturile.
Un amor l-a salvat pe Iancu Jianu din ocnă
Atestată documentar din 1562, pe când la cârma Țării Românești se afla copilul Petru cel Tânăr (1547-1569), fiul Doamnei Chiajna (care deținea, de fapt, puterea) descăpățânat de turci la Konya, Telega reprezenta mina de aur alb a Munteniei. De aici se extrăgea prețioasa sare, cândva monedă pentru plata legiunilor romane. Minereul pleca în teleguțe - de unde și numele așezării - pentru a ajunge până în străfundurile Asiei. Sarea era adusă la lumină prin excavații-clopot ce depășeau în adâncime o sută de metri. Efortul era colosal, poate din acest motiv la îndeplinirea sarcinilor epuizante erau angrenați ocnașii, nefericiții condamnați, pe juste sau injuste judecăți, la muncă silnică pe viață. În ocnele din Telega a fost aruncat, cândva, și haiducul Iancu Jianu. Potrivit legendelor locului - cel puțin două dintre ele -, Iancu s-ar fi eliberat singur din robia grea, convingând și alți amărâți să i se alăture într-un atac viclean asupra supraveghetorilor. O alta pare la fel de credibilă: Iancu Jianu ar fi fost eliberat în 1816 de Tudor Vladimirescu, la acea vreme căpitan de plai la Ploiești. Istoria mare a consemnat însă altceva. Aprigul fiu de slugeri din Romanați ar fi fost salvat de o domniță îndrăgostită, Sultana Gălășescu, domnișoară de onoare la curtea domniței Ralu, fata lui Caragea Vodă. În epocă, un osândit la ocnă putea fi mântuit doar dacă-l lua de soț o boieroaică.
Femeile, despărțite de bărbați la băi
Dinspre gârla Sărății, odată cu ritmurile unei muzichii deșucheate emise dintr-un iPhone bun la toate, urcă un miros ademenitor de pui la proțap, iar printre șipcile cariate ale gardului se mișcă siluete firave de adolescenți toropiți... Trecutul înghite însă hulpav prezentul firav. După 1900, galeriile de sute de metri în forma literei „T”, botezate „Carol” și „Elisabeta” - se atașaseră oamenii de conducători, ce mai! - au fost lăsate de izbeliște. Dar cu folos. Găvanele sărate ale pământului s-au umplut cu apă. Telega s-a înțesat, în schimb, de turiști în căutare de tratament. Au luat ființă Băile Telega, la mijlocul anilor ’20, un furnicar pestriț și vioi. Gropile cu apă erau compartimentate, într-o parte femeile, fetele și copilele, iar în cealaltă - bărbații, feciorii și băieții. Astăzi, privind stupefiat rămășițele băilor răstignite pe cerul de septembrie (fotografiile mă scutesc de alte comentarii), mi-e aproape imposibil să mai reconstitui imaginea străzii centrale năpădite de popicării, hoteluri și restaurante. În acea epocă, Telega era cea mai populată și mai bogată comună din Plaiul Prahovei. Număra 4.000 de locuitori, aproape cât astăzi, la o sută de ani distanță. Era alimentată cu apă potabilă, beneficia de lumină electrică și trotuare. Avea o grădină publică în mijlocul căreia trona deja Monumentul Eroilor, băi, dispensar, hoteluri, două școli și două biserici. Prezentul ne întoarce un alt obraz, unul zgâriat, înfundat, părăginit, incongruent. Deh, globalizat.
De la șapte societăți petroliere, la un album îngălbenit
După febra aurului alb și a băilor minerale ce-au acoperit rănile pământului, la Telega a izbucnit o alta: febra aurului negru, a păcurii care permite astăzi bemveurilor-bărci să taie, cu un bâzâit gros, zările încărcate de pruni de pe muchiile Țânțarului sau ale Călinețului. Satul Buștenari, lipit de coastele Telegii, a fost sufocat de sonde îmbrăcate în lemn ce nu mai conteneau să răscolească țărâna. Petrolul curgea direct la Câmpina ori la Ploiești, în rafinării. Imaginea câmpurilor petrolifere dansând în lumina flăcărilor albastre a alimentat imaginația fraților Tudoran, Radu și Geo (zis Bogza), romancierul și poetul care și-au hrănit copilăria din poveștile buștenarilor. Armata mecanizată a Germaniei aliate (vorba vine) a putut ajunge până la Stalingrad (și) grație păcurii - neplătite nici până în ziua de azi - siluite la Telega-Buștenari. Boomul extracției de țiței a reverberat, firesc, într-o explozie economică ce-a ridicat Telega în slava unui oraș modern. Afacerile mergeau ceas. În 1902, era creată „Societatea petrolieră Buștenari”, care, unită cinci ani mai târziu cu „Societatea Telega-Oil” - Doamne, cum sună! -, avea să dea naștere mult mai cunoscutei societăți „Concordia”. În 1904, exista deja Banca populară „Plaiul Telega”, care funcționa - unde altundeva? - în casa preotului (Stan Popescu). În avântul ei, Telega aduna 1.492 de case, 5.701 locuitori, trei școli primare, șapte societăți petroliere… Astăzi, privită din vârful acestor mândre amintiri, ce mai înseamnă Telega? Un album cu poze îngălbenite aruncat de vânătorii de chilipiruri imobiliare la coșul istoriei mici, de zi cu zi. Poate, poate nici atât.
Tinerii s-au împrăștiat în patru zări
Potrivit recensământului din 2011, populația Telegii număra 5.523 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior, din 2002, când se înregistraseră 6.465 de locuitori. De remarcat că în perioada de maximă înflorire economică, 1933-1937, în Telega trăiau 5.701 cetățeni. În prezent, deși n-au mai fost efectuate „numărători” oficiale, populația este prinsă într-un acut proces de îmbătrânire, mulți dintre tineri părăsindu-și casele în căutarea unui trai mai bun peste hotare, în țări precum Italia, Spania, Anglia, Suedia... De altfel, abundența proprietăților în mijlocul cărora este înfiptă pancarta cu mesajul „De vânzare” atestă depopularea acestei splendide regiuni subcarpatice.
Mult a fost, nimic n-a rămas
Dupǎ terminarea celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial, rezervele de hidrocarburi s-au împuținat, pânǎ la epuizarea lor, în anii ’50, de cǎtre sovietici. În prezent, schelele din Telega și împrejurimi sunt în stare de semiconservare, extrǎgând petrol doar în cantitǎți reziduale. Nici depozitele de sare, exploatate sute de ani, nu mai prezintă interes pentru autorități.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Telega făcea parte din Plaiul Prahova și cuprindea satele Boșelcești, Buștenari, Melicești și Telega. Apoi, i s-au adăugat și localitățile Doftana și Țonțești
Telega se află în zona Subcarpaților de Curbură, de-a lungul Văii Sărata. Așezarea este răsfirată însă și pe dealurile dimprejur (Rotunda, Mărtin, Obârșie, Măceș, Recea, Grâușor, Câlinet, Țânțaru, Ciobu, Plai). Altitudinea medie a localității: 550 de metri
Telega și Slănic Prahova au reprezentat, vreme de secole, singurele surse de sare ale Munteniei. Aurul alb - cum mai era numită sarea - era transportat spre București în teleguțe, de unde și numele pecetluit așezării
La Buștenari, sat al comunei Telega, au fost montate primele sonde petroliere din România. Țițeiul era prelucrat în rafinăriile de la Ploiești și Câmpina