Marile probleme ale României lovite de COVID-19 s-au învârtit în jurul teraselor. Cum ar trebui aranjate mesele, ce telefoane au clienții, la ce oră se închid, când se ia ultima comandă ș.a.m.d. Regulamentul de funcțioare al terasei, devenită instituția națională, axul în jurul căruia se învârte viața tuturor românilor, cu mic cu mare, a fost dezbătut mai adânc decât Constituția. După atâta efort de inteligență juridico-managerială, cred că avem cele mai clare norme după care ar trebui să funcționeze aceste veritabile atenee populare, dar, la fel,cred că se vor descoperi ceva chichițe pe care avocații le vor transforma în procese colective. Desigur, până când vine frigul și terasele se închid în mod natural, mai putem aduce încă îmbunătățiri!
Peste mai puțin de o lună ar trebui să înceapă școlile, moment și mai greu de gestionat. Nu există o rețetă unanim acceptată; fiecare țară europeană a luat măsurile de protecție pe care le crede cele mai bune și pe care poate să le suporte de la buget. La noi, purtarea obligatorie a măștilor nu va fi o opțiune de acceptare sau de frondă, ci una de posibilitate. Bugetul pe care o familie urmează să îl aloce unui copil care merge la școală pentru procurarea măștilor și mănușilor se ridică la aproape 400 de lei pe o lună. Premierul Orban precizează că măștile vor fi asigurate gratuit pentru elevii din familiile cu situații economice grele. Care sunt aceste criterii? Greu de precizat! Dacă sărăcia s-a întins pe o treime din populație și proporția se menține și pentru elevi, ar urma ca 1,2 milioane de elevi din totalul de 3,526 milioane, să primească gratuit aceste materiale de protecție. Costul lunar ar fi 420 milioane de lei, ceea ce nu-i chiar de colea! Laptele și cornul, care erau hrana zilnică pentru copiii din familiile sărace, și un magnet pentru prezența lor la școală, se transformă în masca și mănușa. Va putea guvernul să gestioneze această, operațiune absolut obligatorie?
În dezbaterea publică apare doar sporadic subiectul protecției salariaților la COVID-19. Sunt relevate infecțiile care lovesc în interiorul unor instituții ale statului, dar ce se întâmplă în locurile cu o concentrare mai mare de lucrători este un secret bine păstrat. Episodul muncitorilor indieni din construcții, infectați pe șantierul imobiliar din Berceni, seamănă izbitor cu cel ale muncitorilor români pe care i-am perceput ca „sclavii” exploatați în Germania la sparanghel sau în abatoarele devenite focare COVID. Înghesuiți în barăci, fără mijloace minime de protecție sanitară, străinii sunt exploatați în România după aceleași metode sălbatice folosite de vestici pentru a spori randamentul sezonierilor din Est. Madam Alexandru s-a oripilat în vizita în Germania, dar inspecția muncii din subordinea ei nu vede, nu aude, nu controlează ce se întâmplă în lagărele de muncă din România.
Mergând mai departe cu întrebarea pentru ministrul Muncii – care sunt mijloacele obligatorii de protecție în companiile din țară? Sunt în vigoare protocoale între sindicate și patronate, girate de autoritatea statului pentru asigurarea unor condiții minime de protecție la pandemie? Măștile sunt obligatorii în fabrici, în alte activități de producție din spații închise? Am înțeles grija pentru terase, dusă până în pânzele albe și angajarea mai modestă a statului în răspunderea pentru condițiile din școli. Dar pentru păstrarea condițiiilor de sănătate ale angajaților din economia reală cine și cum se îngrijește? Poți avea încredere în Oana Nicolescu, politruca de la DSP, care s-a făcut că nu există focar de infecție pe șantierul cu sutele de muncitori indieni, deși fusese anunțată? Doamne,ferește!