Intervenția eșuată de la luarea de ostatici din Onești va avea efecte dezastruoase pe termen lung, dacă nu se schimbă urgent modalitatea de pregătire a polițiștilor și maniera în care sunt comunicate acțiunile Poliției, atrag atenția vechii profesioniștii din sistem, cu zeci de cazuri rezolvate și misiuni reușite.
Sunt criminaliști cu experiență, care nu vor să comenteze public greșelile în lanț de la Onești, de rușine. Rușine că mai tinerii lor colegi din Poliție au ajuns să-și piardă instinctul de a-și face meseria. Se ascund în spatele procedurilor, de teamă să nu dea cu subsemnatul, mereu așteaptă să vină altcineva să acționeze, pasează răspunderea, nu acționează sau acționează când e prea târziu. Efectul negativ este totala lipsă de încredere a populației în autoritățile statului, care atrage după sine și totala lipsă de sprijin acordată autorităților.
Apelul unui polițist cu state vechi
„Domnule Ministru, ieșiți public și anunțați că revizuiți programele de învățământ, prin ordin de ministru se poate face orice. Altfel, nu se va schimba nimic. Adaptați programa în funcție de situația operativă din țară. Nu e suficient să găsim vinovații și să îi sancționăm. Trebuie reformat din temelii sistemul de pregătire a polițiștilor. După cazul Caracal, suntem în aceeași situație. Asistăm la o pasare de răspundere extraordinară, se eschivează toți și așteaptă negociatorul, așteaptă procurorul, așteaptă trupele speciale, dar tu, ca polițist, ce faci până vin toți ăștia? Ce faci? Tu, ca polițist? Unde e șeful de post? Unde a agentul pe ordine publică, cel care trebuie să cunoască absolut tot ce mișcă pe o stradă, într-un cartier? Unde sunt voluntarii de altădată, unde sunt factorii locali care dau o mână de ajutor? Polițistul de proximitate, în locul sectoristului, nu merge la noi. Dacă facem un experiment acum pe orice stradă, dacă știe cineva vreun nume de polițist, veți vedea că nu știe nimeni. Sau invers, să întrebi polițistul ce adrese știe. Toată lumea e digitalizată, stă la calculator, pe telefon, nu mai iese din birou. Strada este cea care te formează și ca polițist, și ca infractor. Importul de tehnică și de profileri este ineficient, dacă nu îl adaptăm la situația și profilul infractorilor de la noi. Trebuie restructurată toată programa de învățământ la Academia de Poliție, la școlile de subofițeri, la Jandarmerie, să pună mâna să îi învețe noțiuni elementare de psihologie, comunicare, sinergologie, conduită, erotetică, descifrarea comportamentului non verbal, dialog, să facă practică, să îi bage pe teren de vineri până luni, când sunt liberi, să se ducă în misiuni cu agenții de ordine, cu polițiștii de la investigații criminale, să le pună un mort în brațe, să știe ce să facă pentru ca atunci când vedem polițistul pe stradă să avem încredere, să știm că poate să ne ajute. Sunt unii cărora le pui un mort în brațe și vomită. Nu se poate așa. Unde e transferul de experiență între generații, de la rezerviști către copiii care fac școală acum? Un alt aspect important: comunicarea – crearea de empatie între cel care prezintă cazul și comunitate, s-a produs o depărtare totală, așa se ajunge la lipsă de încredere în autorități. Am văzut o justificare puerilă a eșecului operațiunii, cu acel «declic» folosit insistent, inclusiv de către ministru. Negocierea decurgea în condiții bune, situația ar fi fost sub control, dacă ostaticul nu încerca să scape… Normal că ostaticul a vrut să scape. Fiecare vrea să scape dintr-o situație de pericol”.
Necunoașterea legii
Tragedia de la Onești a scos încă o dată la iveală deficiențele grave din sistem. Încă de la început, s-a creat o confuzie totală cu privire la încadrarea faptei: act de terorism vs lipsire de libertate. Prima măsură trebuia luată imediat după apelul la 112. Se întruneau toate elementele constitutive ale unei intervenții fără niciun fel de aprobare de la procuror încă de când Gheorghe Moroșan a sunat la 112 și s-a autodenunțat. Deja infracțiunea era conturată: lipsire ilegală de libertate, persoane sechestrate/luare de ostatici, plus violare de domiciliu, pentru că se afla într-un apartament care nu era al lui.
Polițiștii au suport legislativ să intervină în astfel de cazuri, inclusiv în Constituție, la art. 27, care se referă la viață pusă în primejdie. Aici, erau două vieți. Se putea interveni rapid și pe statutul polițistului, pe Legea 218, plus Cod de procedura penală art. 35, 36, explică specialiștii.
Explicația specialistului: polițiștii au ratat misiunea de a cunoaște cele 3 profile
1. profilul criminalului – nu l-au luat în serios, nu au crezut că poate pune amenințările în practică. Atunci când a sunat la 112, deja s-a autodenunțat, deja avea infracțiunea comisă, avea doi ostatici, îl căutai, te documentai, cine e, ce condamnări are. Pe vremuri, sectoristul știa imediat cu cine are de-a face, cum se comportă, ce a făcut.
2. Profilul ambiental, geografic: vecini - stânga, dreapta, sus, jos, blocul de vizavi, nevasta, copiii, asociația de locatari, imediat trebuiau puse laolaltă informațiile și valorificate.
3. Profilul victimelor – unul căsătorit, altul necăsătorit, practic s-au complăcut într-o situație pentru a scăpa cu viață, ca orice victimă. Fiecare încearcă să scape cum poate dintr-o situație periculoasă.
Necunoașterea tehnicilor de negociere
La noi, negociatorul nu vorbește pe limba infractorului. Una e să discuți cu un profesor universitar care vrea să se sinucidă, altă e să ai de-a face cu un boschetar, alta cu un individ care are deja patru condamnări. Autorul trebuia adus în starea de a crede că cel care discută cu el este singurul lui salvator. „Fraternizează cu el, fă-l să te creadă, fă-l să simtă că tu ești singurul care îl poate ajuta și îl poate salva. Nu poți să fii convingător dacă ești îmbrăcat în uniformă, îmbracă-te în civil, dă-ți masca jos, ca să te înțeleagă mai bine, vorbește pe limba lui”, a explicat un criminalist, pentru Jurnalul.
Necunoașterea populației și a teritoriului
Am asistat la o înstrăinare totală. Vecinii nu mai știu nimic, nu se mai implică să ajute autoritățile să rezolve o situație de pericol. Până la venirea negociatorului, timpul trecea în favoarea autorului. Un polițist responsabil ar fi trebuit să adune toate informațiile pe care le putea aduna și trebuia să se ducă la ușă sau la balcon, să discute cu infractorul. Abordarea ar fi trebuit să fie omenească: Măi, Gheorghe, ce s-a întâmplat? Ar fi trebuit să încerce să afle direct de la el de ce a făcut gestul acesta ieșit din comun, ca un șantaj, știind că n-are nicio șansă? Cine îl cunoaște cel mai bine pe acest individ? Oneștiul este un oraș mic, ar fi trebuit alertați primarul, consilierii, administratorul de bloc, toți cei care ar fi putut să îl cunoască și să discute cu el, să îl întrebe cu ce îl pot ajuta. Trebuia să i se aducă hotărârea judecătorească, tot ce cerea el, trebuia detensionat din starea extraordinară în care se afla. Poate inițial nu își dorea să îi omoare pe cei doi muncitori, el voia doar un șantaj, dar totul a degenerat ca urmare a nepriceperii echipelor de intervenție - este concluzia vechilor profesioniști din poliție.
Dacă aș putea să fac ceva, aș trece toată structura de acțiuni speciale în subordinea nemijlocită a SIAS. Este o situație care a mai fost discutată, dar nevoile operative ale poliției nu permit acest lucru deocamdată. E o propunere care se află în studiu și, în funcție de posibilitățile instituției, se va realiza sau nu.
Chestorul Alexandru Scurtu, directorul Serviciul de Intervenție și Acțiuni Speciale (SIAS)
E ușor să vii să găsești vinovații. În primul rând, cei care conduc ministerul ar trebui să se preocupe să finanțeze corect ministerul, vorbim de subfinanțare a acestui sistem de ani de zile.
FLORIN VILNEI, președinte Șed Lex