Și pe de o parte se pune problema majorării TVA, a creșterii impozitului pe salarii, iar pe de alta se observă cum primarii irosesc resursele pe înlocuirea unor borduri neuzate, a plantării unor popici de plastic care reglementează fără logică anumite suprafețe de carosabil, de parcă abundența de borduri și stâlpi din plastic ar sugera că asta știe să facă clientela de partid, ca și material rulant, impus în locuri unde transportul ar trebui să nu fie rigidizat, ci flexibilizat cu microbuze.
Primarii au ajuns să facă parcuri în localități rurale, unde totul e o grădină. Adică, locuitorii satului sau comunei merg la București alungați de lipsuri și fac ca populația de 1,72 de milioane din statistici să fie, de fapt, dublă și se redistribuie către primăria rurală bani din impozitul pe salariu potrivit adresei din cartea de identitate a contribuabilului, iar primarul face cu ei parc. Adică, în loc să apeleze la un parteneriat public-privat ca să creeze locuri de muncă pentru ca cei din sat să nu mai plece să lucreze în Capitală, irosește resursele fără să-și permită. La fel cum nu ne-am permis să cheltuim nici în pandemie, din care o țară cu un deficit structural semnificativ, slăbită de corupție, fragilizată de înțelegerile de grup, a ieșit aproape leșinată.
Din nou trebuie să recurg la vorbele lui Eugeniu Carada, cel care l-a educat pe fiul lui I.C. Brătianu, care spunea: „Criza noastră financiară nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua și nedreapta noastră sistemă de impozite”. Pentru că nu se poate să risipești pe borduri și popici banii din TVA și impozitul pe salarii și apoi să pretinzi să revină TVA la 24% și impozitul pe venit progresiv. Fiindcă ce e considerat aici social e, de fapt, rău și nedrept!
Și apoi tot Carada zicea că resursele tezaurului public se pot înmulți după ce se mărește „avuția particulară”. Deci măsurile luate la nivel local ar trebui să genereze business nou, nu să se ducă banii pe înlocuirea bordurilor neuzate și apoi să se pună pe tapet „chestiunea” progresivă.
Firesc ar fi ca mai întâi administrația locală să se restructureze și abia apoi să pretindă bani. Cel puțin așa ne-au învățat acordurile cu Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Mai întâi sunt îndeplinite niște cerințe de reformă și abia apoi se eliberează finanțarea. E normal ca acela care dă banii să pună condiții, mai ales că economia respiră greu după „cura” inflaționistă anterioară, o formă implicită de taxare, după care este solicitat alt tratament fiscal, explicit, dar fără a se realiza o adevărată economie în bugetul cheltuielilor noastre.