Spre sfârșitul anului 2008, omul de rând era trezit brutal din reveria creșterii economice (România fusese „tigrul Europei”) de o criză fără precedent. Oamenii simpli s-au văzut amenințați de pierderea locului de muncă, de reducerea veniturilor sau de scăderea puterii lor de cumpărare, de povara unor credite bancare ce se dovedeau brusc prea greu de cărat în spate, de contracția bruscă a economiei reale. Oamenii se mai temeau și de faptul că, deși în toamna lui 2008 guvernul le promisese o viață mai bună, începutul lui 2009 le demonstra că guvernul urma să tragă mai multe piei de pe cetățean: statul avea să scoată din ce în ce mai mulți bani din buzunarul contribuabilului, pentru că redresarea unei țări lovite de criză costă, iar costul avea să fie pus pe umerii economiei reale și pe cei ai cetățenilor.
Temerea oamenilor s-a adeverit. 2008 fusese un an electoral într-o țară condusă de un stat mult prea deschis la gură în a face promisiuni populiste și mult mai strâns la pungă în a le și respecta. Redresarea după criza din 2008-2010 a venit greu, precedată de un val de constrângeri bugetare și salariale, de o suplimentare a poverii fiscale, de restructurări în business și de convulsii ale forței de muncă.
Astăzi trăim un oarecare paradox: din multe puncte de vedere, în 2024 lucrurile arată cam la fel, deși lucrurile sunt diferite. Politica e la fel, economia însă nu. Diferența față de 2008 (an cu alegeri și cu criză în desfășurare) este dată mai ales de contextul economic decât de cel politic.
De data asta, criza economică - dacă se arată a fi cu adevărat - e una generată doar de defectuoasa administrare a resurselor naționale și de adâncirea deficitelor macroeconomice care guvernează din umbră creșterea și descreșterea economiei. Anul acesta, prosperitatea - sau, dimpotrivă, sărăcia mulțimii care trăiește, muncește și plătește taxe și impozite în țara asta și care ar trebui să meargă la vot - are surse și cauze mai ales interne, pentru că cele externe (efectul economico-financiar al pandemiei, impactul economic al războiului din Ucraina, evoluțiile financiare internaționale) nu prea mai pot fi invocate.
Cât privește contextul politic, 2024 este și el un an electoral (chiar „hiper-electoral”, îl botezasem în articole anterioare) și politicienii au promis, promit și vor promite o viață mai bună. Din nou. Dar oricare și a oricui va fi victoria în alegeri, ea va fi mai curând un eșec, încă unul. Un eșec politic pe care politicienii nu-l presimt, or îl știu dar refuză să-l accepte. Eșecul lor - al tuturor - este că toți la un loc ne conving pe prea puțini dintre noi să ieșim la vot. Lipsa masivă a națiunii din cabina de vot este o lipsă de implicare în viața țării și o sancționare a politicului care pare că nu-i mai mișcă pe politicieni și nu le mai dă prea mult de gândit.
Acest eșec este în (continuă) desfășurare. Alegătorii sunt mai puțin convinși de rolul lor real în procesul democratic și din ce în ce mai dezamăgiți de rezultate. Iar clasa politică autohtonă arată ca o ciorbă veșnic reîncălzită în care sunt amestecate de toate, fără să se țină seama de gust, de aspect, de potrivire. Cu ea în față cetățeanul se simte în continuare „lăsat în urmă”, economia reală va fi în continuare doar „o vacă de muls”, iar statul - „hrănit” de ciorba de mai sus și validat de prea puține voturi ale cetățeanului - va continua să fie cel mai prost administrator al calității vieții noastre.
Oricine din ciorba asta va avea victoria în alegeri va înregistra, de fapt, încă un eșec.