Istoria recentă a României, începând cu evenimentele din decembrie 1989, are momentele ei esențiale, puțin lămurite de istorici și foarte încurcate de Justiție. Cei care s-au avântat să intre în labirintul faptelor, să le explice sensul, s-au lovit de secretul unor documente esențiale rămase inaccesibile. Juriștii au vrut să scrie ei istoria; acțiunea se arată la fel de complicată și indiferent de verdictele în procesele întortocheate aflate în curs, ele vor fi contestate cu motive temeinice.
După trei decenii, putem spune că suntem prea aproape de timpurile furtunoase ale anilor ’90 pentru a scrie istoria corectă, desprinsă de subiectivismul trăirilor personale. Pe de altă parte, adevărul juridic, așteptat cu nerăbdare de personele implicate în Revoluție și în contorsiunile social-politice care au urmat, este minat de timpul care s-a așezat peste ele, ca un strat gros de omăt care nivelează și estompează realitatea. De cele mai multe ori, perioada intrării României în democrație este evaluată prin percepții. Fiecare dintre cei care au trăit-o are poveastea lui despre revoluție, iar cei care au pierdut trenul eroismului vor să aibă la butonieră revoluția lor. De aceea avem atâtea eradicări ale comunismului, iar la fiecare deceniu aflăm interpretări noi ale faptelor.
Generația 90, necontaminată de comunism, are candoarea copilului care primește basmul ca pe o poveste adevărată, cu Feții ei Frumoși și Balaurii din Revoluție sau din multele Mineriade care au absorbit replicile cutremurului din ’89.
Jurnalul le-a oferit cititorilor, la împlinirea a 30 de ani de la Revoluție, două lucrări care au plecat de la adevărul de diamant al concepției lui Bălcescu - „Istoria este cea dintâi carte a unei nații”. Modestul nostru demers editorial a cuprins într-un mic compendiu de istorie evenimentele importante din perioada 1944-1989 și apoi, într-o succesiune de fotografii inedite, ajungerea la timpurile prezente.
În ediția de astăzi, ne oprim asupra unui controversat moment postrevoluționar: evenimentele din 13-15 iunie 1990, de la care se împlinesc 30 de ani.
Confruntările violente din acele zile au creat o falie adâncă în societatea românească și au afectat pentru mulți ani poziția Puterii de la București în arena internațională. O cronică a celor trei zile care au zdruncinat Capitala poate să dea cititorului elemente pentru propria judecată asupra deciziilor principalilor actori ai evenimentelor. Pentru a înțelege CUM și DE CE ce s-a ajuns la UN PAS DE RĂZBOI CIVIL în 1990, se cuvine să prezentăm preliminariile confruntărilor din 13-15 iunie .
Actorii își distribuie rolurile
Oprirea operațiunilor militare după executarea soților Ceaușescu în 25 decembrie 1989 nu însemna și stoparea confruntărilor interne. Ele se transferă rapid pe șahul politicii, unde se fac mutări ale pieselor de bază.
28 decembrie. Mihai Chițac este numit ministru de Interne. Era general , fost șef al Armei Chimice, poziția lui fiind imediat contestată, pentru că la Timișoara, în timpul evenimentelor din 14-17 decembrie, adusese de la București fiole cu gaz lacrimogen utilizate împotriva demonstranților. În noul guvern condus de Petre Roman, Victor Atanasie Stănculescu este ministrul Economiei. Generalul Militaru, care fusese trecut în rezervă de Ceaușescu pentru spionaj în favoarea URSS, este ministrul Apărării. Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Mugurel Florescu, legați de rolul din procesul soților Ceaușescu, se regăsesc în poziții apropiate în ierarhie de Ion Iliescu. Generalul Vasile Ionel devine șeful Marelui Stat Major și prim-adjunct al ministrului Apărării.
31 decembrie. Se formează Grupul de Dialog Social, autodefinit ca „o conștiință lucidă a societății, ca centru de influență”.
5 ianuarie 1990. Se înființează ca partid PNȚCD, lider Corneliu Coposu. După câteva zile, apare PNL, cu Radu Câmpeanu în frunte, și PSDI, cu Sergiu Cunescu lider.
9 ianuarie. Gheorghe Robu este noul procuror general al României.
12 ianuarie. O puternică demonstrație în Piața Victoriei se transformă într-o primă încercare de forță împotriva lui Ion Iliescu și a puterii provizorii.
19 ianuarie. Minerii prezintă o serie de revendicări salariale și drepturi sociale pe care le obțin în urma întâlnirii cu Petre Roman.
28 ianuarie. Miting de amploare al opoziției în Piața Victoriei. A doua zi descind în București 5.000 de mineri care presează intrarea în sediile PNȚCD și PNL. Coposu este salvat de furia minerilor de Petre Roman. Acțiunea este considerată PRIMA MINERIADĂ.
1 februarie. Se înființează sub controlul lui Voican Voiculescu, UM 0215, care va deveni în timp, „doi și un sfert”, cel mai disputat serviciu de informații pentru politiciieni.
8 februarie. Se înființează Serviciul de Informații Externe, cu generalul Caraman, și el reactivat, la comandă.
9 februarie. În CPUN, un organ care ține loc de Parlament, se împart locurile între FSN, partidul lui Ion Iliescu și Opoziție, fiecare cu 50 la sută din locuri.
12 februarie. Protest public al militarilor care cer demisiile lui Militaru și Chițac. După patru zile Militaru demisionează, Victor Atanasie Stănculescu îi ia locul la Ministerul Apărării
18 februarie. O mare demonstrație a opoziției în Piața Victoriei. Protestatarii pătrund în clădirea Guvernului și vor să-l arunce pe Voican Voiculesu pe fereastră. Forțele de ordine operează peste 100 de rețineri. 5.000 de minerii sosesc la București pentru a restabili echilibrul. Miron Cozma, liderul din Valea Jiului, îl apostrofează pe Chițac: Dacă nu puteți voi, venim noi să-l apărăm pe Ion Iliescu! Pelerinajul este A DOUA MINERIADĂ în cronologia acestor „turnee”.
11 martie. Societatea Timișoare lansează o Proclamație. Punctul 8 susține retragerea din viața publică a foștilor nomenclaturiști comuniști, vizându-l direct pe Ion Iliescu.
14 martie. Se adoptă legea pentru alegerile parlamentare și prezidențiale, fixate pentru 20 mai.
24 martie. Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului îl alege pe Miron Cozma președinte.
26 martie. După incidentele violente de la Tg Mureș se înființează Serviciul Român de Informații. Virgil Măgureanu este numit directorul SRI, funcție în care își va transforma porecla în renume - Șarpele cu ochelari.
5 aprilie. După un miting anti-FSN, mai multe organizații studențești și Asociația 21 Decembrie „decorează ” pereții clădirilor din Piața Universității cu slogane anticomuniste și împotriva lui Iliescu, Brucan, Voican Voiculescu, Chițac. Este marcat astfel epicentrul unor viitoare confruntări, Piața devenind „prima scenă” a politicii pe care se plasează pozițiile opoziției, care avea acces redus la Televiziunea publică.
Apare fenomenul „Piața Universității”
22 aprilie. După un miting electoral al opoziției, demonstranții se retrag spre Piața Universității pe care o blochează pentru prima dată. Au loc confruntări cu forțele de ordine care vor să degajeze circulația pe bd. Magheru. Ion Iliescu, enervat de opozanți, îi numește GOLANI. Apelativul devine o emblemă a participanților la demonstrații. Studenții de la Arhitectură montează o placă simbolică de identificare cu protestele - Facultate de Golani.
24 aprilie. Marian Munteanu, liderul Ligii Studenților, deschide balconul de la Facultatea de Geologie, care devine punctul central de lansare a mesajelor către participanții la adunările non-stop din Piața Universității. Partidele istorice sprijină deschis manifestarea-fluviu.
27 aprilie. Ion Iliescu mai trimite un mesaj către piață care înfierbântă scena politică și va deveni celebru: „Să stea să fiarbă în suc propriu, cât îi va duce răbdarea!”
GDS face un apel la Iliescu și Roman să deschidă negocieri cu manifestanții. Un grup de protestatari radicalizează acțiunea și intră în greva foamei pe peluza din fața Tetrului Național. Medicul Nicolae Constantinescu de la Spitalul Colțea îi asistă pe cei 50 de greviști ai foamei.
Cristian Pațurcă lansează IMNUL GOLANILOR. Vali Sterian este trubadurul Pieței. Preotul Mehedințu (Popa Țeavă) de la Biserica Colțea oficiază zilnic slujbe religioase.
Numeroși intelectuali de frunte, actori, revoluționari devin obișnuiții „balconului”. Piața se transformă într-o AGORA cu mesaje anticomuniste și lansează întrebări privind teroriștii și morții Revoluției.
Presa face din poziții partizane „cronica Pieței”. Adevărul - fosta Scânteia - este net critic. La fel și Libertatea - fosta Informația Bucureștiului. Pro-Piață este România Liberă. Televiziunea publică are remarci acide în știrile din Piața Universității, marșând pe problemele de trafic create de blocarea circulației Populația Bucureștiului și provincia nu aprobă majoritar adunarea din Piața Universității, reținând mai ales aspectele marginale și stridențele care apar: violențe, participarea lumpenilor, extremism.
20 mai. Primele alegeri democratice sunt câștigate cu un scor zdrobitor de Ion Iliescu, ales președintele României cu 85 la sută din voturi, contracadidații săi Radu Câmpeanu și Ion Rațiu adunând doar 10, respectiv 4 la sută din sufragii. Se înregistrază o participare la vot record, neatinsă până astăzi - peste 85 la sută.
Zona gri a protestelor, după retragerea studenților
Rezultatul-șoc pentru promotorii demonstrațiilor din Piața Universității are influență directă asupra liderilor. Conducerea Ligii Studenților din Universitate, cea a studenților arhitecți și Asociația 21 Decembrie se retrag oficial din Piață, dar membrii lor pot participa cu titlu individual. Marian Munteanu închide balconul care își câștigase celebritatea.
Nucleul dur al demonstranților nu se retrage din Piață. Greva foamei continuă. Vocea lui Dincă Gogoșaru, devenit principal orator, arată scăderea nivelului de reprezentare al „gulerelor albe” care dădeau tonul și asigurau „ștaiful” protestelor. Teodor Mărieș se afirmă, cu Alianța Populară, ca un lider care nu lasă steagul jos.
Pentru a ieși din situația de blocaj, Ion Caramitru, Dan Hăulică și Andrei Pleșu încearcă medierea între Ion Iliescu și reprezentanții manifestanților radicalizați. Din motive de procedură și ambiții reciproce, amânări succesive, întâlnirea nu mai are loc, Ion Iliescu refuzând transmiterea la TVR a discuțiilor.
Planurile pentru „eliberarea Pieței”
Instalarea Puterii legitimate de alegerile din 20 mai era perturbată de Piața Universității, care stătea ca un ghimpe înfipt în buricul Capitalei. Exista, în concepția strategilor politico-militari, bine conturată ideea că acela care ocupă Piața Universității domină Bucureștii. Căderea lui Ceaușescu fusese „ștampilată” de baricada de la Inter, care nu-și pierduse simbolistica după doar jumătate de an. Începe, așadar, să se contureze operațiunea „Eliberarea Pieței Universității”.
8 iunie. La sediul central al FSN din strada Varșovia, liderii partidului discută problema, conturându-se trei scenarii: eliberarea benevolă de către protestatari, folosirea forțelor de ordine, chemarea susținătorilor civili , aici incluzând apelul la „colectivele de oameni ai muncii”.
11 iunie. Ședință la sediul guvernului la care participă președintele nou ales, Ion Iliescu, premierul Roman, Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Corneliu Diamandescu - șeful Poliției, Vasile Ionel, Gheorghe Robu, Mugurel Florescu, Dan Iosif. Ion Iliescu îi cere ministrului de Interne un plan de acțiune pentru a declanșa acțiunea de eliberare a Pieței în 12 iunie. Chițac mai cere o zi pentru pregătire și mobilizarea forțelor. SE STABILEȘTE ZIUA DE 13 IUNIE.
În 12 iunie ministrul Apărării, Stănculescu, pleacă la Berlin, la reuniunea Tratatului de la Varșovia. La comandă rămâne Vasile Ionel.
Generalul Chițac prezintă planul premierului Roman, care îl aprobă.
În cursul serii, un comunicat al Parchetului General este difuzat repetat la radio și TVR privind necesitatea respectării legalității și curmarea actelor antisociale din centrul Capitalei, „situație intolerabilă reclamată de numeroși locuitori ai Capitalei”.
13 iunie, prima zi cu ghinion pentru planul lui Chițac
Planul de eliberare a Pieței avea ca punct central scoaterea din zonă a celor care aveau aici „sediu permanent”, transportarea lor în locuri de reținere și, apoi menținerea Pieței sub control față de posibile acțiuni de „recuperare” de către protestatari. Acest ultim punct revenea susținătorilor civili ai FSN, mobilizați de partid.
Din seara de 12 iunie și primele ore din noapte de 13 sunt deplasate spre centrul Capitalei efectivele destinate operațiunii. Pentru degajare sunt angajate unități ale Ministerului de Interne (650 polițiști, 500 militari de la pază și ordine, 250 cadre de la Școala de Ofițeri Băneasa), 80 de polițiști militari din Ministerul Apărării, echipe de la USLA și SRI. Trupele nu au muniție, sunt echipate cu căști și bastoane de cauciuc.
La ora 4 dimineața, perimetrul pieței și străzile adiacente sunt închise cu cordoane și baraje
Patru coloane de polițiști execută principala misiune - încercuirea și reținerea persoanelor din Piața Universității. Sunt reținute 276 persoane care se aflau în corturi, dormeau pe trotuare sau în tomberoanele folosite ca spațiu de cazare. Toate sunt dusei la unitatea militară de la Măgurele, principalul loc de detenție provizorie.
Greviștii foamei sunt evacuați sub supraveghere medicală de trupele de pază și ordine conduse de generalul Penciuc. Până la ora 5 dimineața piața era degajată de protestatari și se trece la igienizarea și aplicarea marcajelor rutiere pe bd. Magheru. Stația de metrou de la Universitate rămâne închisă, sub paza Poliției Militare, trenurile nu opresc aici.
Primele defecțiuni anunță catastrofa
În timp ce poliția are câteva altercații cu studenții de la Arhitectură și Universitate, în preajma Pieței încep să se adune oameni care protestează față de intervența forțelor de ordine. Tesiunea crește după ce în zona Pieței, dinspre Piața Unirii, sosesc și coloane de muncitori de la IMGB care scandează „IMGB FACE ORDINE”. Se înregistrează ciocniri între polițiști și protestatarii care se organizează să recucerească Piața.
La ora 10.30, polițiștii militari părăsesc gurile de metrou fără să-l anunțe pe comandantul operațiunii, generalul Diamandescu. Accesul în clădirea Universității este liber, de la balcoane și ferestre se aruncă spre polițiști cu obiecte.
Un alt punct esențial al „planului Chițac” - aducerea în Piața Universității a 4.000-5.000 de susținători ai FSN din întreprinderi, nu se realizează până la ora 15.00. Poliția pierde terenul câștigat, barajele la intrarea spre Piață sunt sub presiune tot mai puternică. În Piață este incendiat un autobuz al MI și perimetrul devine un teren de luptă.
La ora 15.00-15.30 forțele de ordine se retrag spre cazărmi, existând riscul să fie înconjurate și copleșite de protestatarii deveniți tot mai agresivi. Marian Munteanu iese la balconul Universității și face un apel la solidaritate și nonviolență. Piața era din nou sub controlul total al protestatarilor
Poliția Capitalei, Ministerul de Interne și SRI, luate cu asalt
Protestatarii, stăpâni pe Piața, vor să-și elibereze camarazii reținuți în zorii zilei. Sute de oameni ajung, în jurul orei 14.00, la sediul Poliției Capitalei, forțează intrările și pătrund în clădire. Comandantul adjunct Pătrașcu îi conduce în arest să se convingă că reținuții din Piață nu sunt aici. Sunt eliberați însă 80 de arestați pentru infracțiuni. În interiorul clădirii se produc incendii și distrugeri. Sunt sustrase 112 arme - pistoale, pistoale-mitralieră și muniție. Un grup încearcă să pătrundă pe Lipscani, spre Banca Națională. Paza solidă îi descurajează să continue acțiunea.
După ora 17.00, luptele se mută la clădirile alăturate Poliției Capitalei – Ministerul de Interne și SRI. Ministrul Chițac părăsise clădirea și se mutase la sediul Inspectoratului General al Poliției din Ștefan cel Mare, alăturându-se lui Dimandescu, să urmărească dezastrul.
Poarta SRI este spartă cu un camion
La ora 18.30 se înregistrează un atac cu sticle incendiare spre clădirea MI. Din interior se aud focuri de armă.
19.30. O formațiune de 10 TAB-uri ale forțelor mecanizate pornește spre MI să sprijine apărarea celor din interiorul clădirii. TAB-urile sunt atacate cu sticle incendiare, militarii, molestați de agresori.
La Marele Stat Major erau deja alarmate forțele din garnizoana București și trupele de parașutiști de la Boteni, Buzău, Caracal care pornesc spre Capitală fără muniție de război. Ion Iliescu îi telefonase la 19.35 generalului Vasile Ionel să-i spună că pe sediul Poliției Capitalei s-a arborat steagul verde legionar.
Sediul televiziunii, atacat, se întrerupe emisia
Alte grupuri, circa 1.500-1.700 de persoane, atacă după ora 19.00 sediul televiziunii și pătrund prin poarta din Dorobanți în curte și apoi în clădire. Se forțeză intrarea spre studioul 4 de emisie, dar ușile blindate nu cedează. Protestatari ajung la etajul 11, la Răzvan Teodorescu și Emanoil Valeriu, președintele și directorul general. La ora 20.15 se întrerupe pentru o oră emisia din inițiativa personalului tehnic și redacțional. La apelul lui Iliescu, mulți bucureșteni se îndreaptă spre televiziune să elibereze clădirea. Au loc incidente între grupurile de civili. Sosesc parașutiștii care eliberează clădirea, incidentele continuă pe străzile din jur și spre Piața Aviatorilor până spre miezul nopții.Sunt arestate circa 50 de persoane care sunt duse la Măgurele.
Armata eliberează Poliția
Unitățile Armatei, cu efectiv de peste 1.700 militari și 13 TAB-uri sosesc după ora 20.30 în zona Poliției Capitalei, Ministerului de Interne, SRI. La MI, situația era cea mai complicată, pentru că se trăgea din interior cu arme de foc, iar străzile erau blocate de mulțime. Aici se înregistrează și primele victime prin împușcare - doi morți.
La ora 23.43 se lansează din elicopter gaze lacrimogene pentru a dispersa zona din jurul MI.
La ora 1.10 se raportează că TVR, MI, Poliția Capitalei sunt eliberate și ocupate de armată.
Luptele de stradă continuă spre Romarta Copiilor, Piața Kogălniceanu, strada Constantin Mille. În zona Romarta Copiilor, unde se improvizase o baricadă se mai înregistrează două decese prin împușcare.
La ora 1.30 este atacat cu sticle incendiare un tanc, un militar este incendiat.
Voican Voiculescu face un tur al locurilor de luptă. Își răsese celebra barbă, pentru a fi incognito. La IGPR îi găsește pe generalii înfrânți Chițac, Diamandescu, Penciuc care beau coniac.
14 iunie - actul doi: marșul asupra Bucureștiului
Lăsat fără apărare de poliție și jandarmerie, cu o reacție slabă a suporterilor politici față de amploarea și violența protestatarilor, Ion Iliescu apelează la forța minerilor, care probaseră loialitate în două rânduri. Începând cu după-amiaza zilei de 13 iunie, când apărea evident că acțiunea de eliberare a Pieței Universității a avut efect de bumerang, sunt sunați liderii județeni ai CPUN , fruntași FSN, directori de mari unități industriale pentru a le cere sprijinul. Ion Iliescu lansează apeluri prin radio și TVR spre cetățeni „pentru respingerea bandelor de huligani, în acțiunea de lichidare a rebeliunii legionare”. Comunicatul Guvernului întărește apelul noului președinte al României, invocând „forțe legionare, de terorism” care au atacat democrația. În seara de 13 și în cursul nopții se pun în mișcare spre Capitală, cu trenuri, autobuze, mașini, mii de oameni, aflați și sub șocul veștilor de la București, și al opririi transmisiei TVR.
Primii sosesc cei din județele apropiate. În cursul serii și al nopții vin în Piața Victoriei mii de muncitori de la Combinatul Siderurgic Călărași, Fabrica de rulmenți Alexandria, Șantierul Naval și Combinatul chimic Giurgiu, mineri de la Câmpulung Muscel, Combinatul Siderurgic Galați. Cea mai mare coloană, pe care se putea conta ca forță și organizare, deja „călită” în lupte la București era formată din minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma.
Cum era Mănucu să dea peste cap Mineriada
La Petroșani se formează trei garnituri de tren însumând 35 de vagoane. Plecarea spre București, programată în seara de 13 iunie pentru ora 20.00, este amânată de decizia unui inginer care consideră ilegală formarea trenurilor. Ioan Mănucu, inginer-șef de secție la CFR, era să dea peste cap toată acțiunea „trenurilor de bătaie”, cum le-a numit, intuind exact misiunea lor. Mănucu nu a cedat presiunii și amenințării și nu a repus sub tensiune porțiunea Valea Sadului – Lainici, blocând circulația. După două ore, alt specialist care i-a luat locul a dat drumul la trenuri. Mănucu a fost destituit, dat afară din serviciu, urmărit penal, dar în decembrie 1990 și-a recâștigat poziția de șef de secție. A ieșit la pensie în 1994.
Minerii intră în „șut”
Garniturile din Valea Jiului ajung la București între orele 3.53 și 4.38, în 14 iunie, după un drum fără oprire, parcurs în „regim prezidențial”, adică având o locomotivă ca antemergător. La sosire în Gara de Nord, miile de mineri sunt preluați și conduși la Piața Victoriei. Ion Iliescu le adresează un bun venit și le dă direcția: „Delegația de mineri, în frunte cu domnul Cosma, se va deplasa spre Piața Universității, pe care vrem să o reocupați”. Piața devine, după ora 7.00, locul de „judecată” sumară a celor care păreau să fie protestatari sau adversari ai FSN. Sunt bătuți, agresați sute de oameni. După un program bine pus la punct, furia minerilor este orientată spre puncte vitale ale opoziției politice. Imediat după ora 6.00, echipele de represiune devastează sediul PNȚCD și maltratează pe cei aflați în interior.D upă aceeași metodă este distrus sediul PNL. În Piața Universității, Cosma și Virgil Măgureanu par să conducă un „stat major” ad-hoc. Ei intră în interiorul Universității și al Arhitecturii, unde se produc devastări. La Facultatea de Geologie sunt distruse colecții de fosile și minerale, aparatură de cercetare. Mulți studenți care cad în calea minerilor sunt molestați. Supliciul este aplicat cu furtune de cauciuc metalizat, bâte, lovituri cu pumnii. Marian Munteanu este vânat, prins în Universitate și bătut cu bestialitate. Apare internat la “Floreasca”, plin de bandaje, cu o mână pusă în ghips. Un miner l-a amenințat că-l decapitează. Liga Studenților pe care o conducea este percheziționată și se iau documente. Casa lui Ion Rațiu este devastată, se fură bani și obiecte. Fostul candidat la Președinție este salvat de Dan Iosif, sosit în grabă la locul „purificării”. Locuința lui Corneliu Coposu este atacată cu sticle incendiare. Dumitru Mazilu scapă datorită intervenției lui Cico Dumitrescu. Pe străzi sunt oprite mașini pentru percheziții, minerii devenind o forță de control ilegală și abuzivă. Depistarea protestatarilor se făcea după două elemente: miros de benzină, de la manevrarea sticlelor incendiare, și noroi pe încălțări, pentru că plouase cu o noapte înainte în București!
La Casa Presei este vizată redacția ziarului România Liberă. Minerii cer oprirea apariție publicației și vor capul lui Băcanu. Le ține piept Corneliu Vlad. Ziarul nu apare două zile. Sunt trecute prin „foc și sabie” Asociația 21 Decembrie, Sediul Societății Scriitorilor Români.
În miezul zilei, la ora 14.00, este revocat Mihai Chițac, funcția de ministru de Interne fiind preluată de Doru Viorel Ursu.
Spre seară, miile de „apărători ai democrație” sunt direcționați spre locurile de cazare. Vor dormi peste noapte la Sala Polivalentă, Pavilionul Expozițional, iar unii rămân pe iarba din fața Guvernului. Mâncarea este asigurată de Armată.
15 iunie - actul trei: drumul fără glorie spre casă
Bucureștiul era pacificat. În 15 iunie, dimineața, pe peluza de la Intercontinental se plantau panseluțe. Minerii voiau să lase lucrurile în ordine și să șteargă urmele de sânge ale operațiunii în care fuseseră executanți cu prea mult zel. Problema retragerii lor din Capitală nu era chiar simplă. Unii doreau să mai dea o tură pe la locurile de acțiune. La Geologie, de pildă, minerii au revenit pentru a distruge microscoape de mare valoare. În Rahova s-au mai consemnat câteva razii, dar patrulele minerești și-au mai domolit actele de justiție arbitrară și au fost retrase spre Pavilionul Expozițional.
Cine păstrează ordinea?
Ion Iliescu își pune întrebarea dacă forțele de ordine ar mai putea să fie sigure pentru misiuni după dezastrul din 13 iunie. La fel, întoarcerea de la Berlin a lui Atanasie Stănculescu îl scotea pe Vasile Ionel de la poziția primă de comandă a Ministerului Apărării. Stănculescu era privit cu suspiciune de Ion Iliescu, chiar bănuit că întârzierea revenirii de la Berlin ar fi fost o manevră de așteptare la distanță a derulării evenimentelor de la București. Stănculescu, potrivit unei informații date autorului acestor rânduri de un fost ministru al Apărării, negocia revenirea pe tron a Regelui Mihai. Nu întâmplător, Chițac notează pe o analiză a derulării planului operațiunii din 13 iunie, la momentul deschiderii metroului prin retragerea poliției militare, cu semn de întrebare „trădare?”
Iată de ce se caută o forță care să asigure un suport de liniște în situația fragilă a regimului. În 15 iunie dimineața, Miron Mitrea este sunat de Miron Cozma, care îi propune ca Sindicatul Șoferilor să preia „ștafeta” de la mineri. Mitrea respinge oferta. Atunci se ia decizia ca un grup de mineri, care nu au obligații de familie, să rămână în Capitală pentru a fi cu rol de „Gardă Națională”. Aproape 1.000 de mineri vor fi cartiruiți în Regimentele 1 și 2 mecanizate pentru câteva zile.
Mulțumirea finală
Pentru a fi scoși din București în ordine, minerii din Valea Jiului sunt adunați la Pavilionul Expozițional pentru o nouă întâlnire cu Ion Iliescu. Președintele le adresează un discurs care va fi mult timp exploatat de criticii lui. „Vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru ce ați demonstrat în aceste zile, că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejdeși la bine, dar mai ales la greu”.
Cele trei trenuri cu mineri se întorc la Petroșani în 16 iunie.
Se încheiase a treia mineriadă.
Procesul mineriadei nu are dosarul încheiat
Parchetul Militar a început cercetările în „DOSARUL MINERIADEI” la puțin timp de la terminarea evenimentelor. De atunci s-au tot adunat probe, au fost audiate mii de persoane. În 2017, munca procurorilor a fost încheiată. Rechizitoriul avea 1.997 de file și dosarul cuprindea 413 volume. Rechizitoriul a fost semnat de generalul Ion Alexandru, colonel Virgiliu Marin Istrate, colonel Iulian Dinu, lt. colonel Dan Mihai Mitrănescu. Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție îl retrimite procurorilor pentru refacerea urmăririi penale pentru faptele presupus comise de Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu și Mugurel Florescu. Dosarul se află în refacere.