Oricât de complicat este să sărbătorim Ziua Națională a Culturii în România și să dăm amploare unor evenimente artistice și culturale dedicate marelui poet universal Eminescu, în vremuri de pandemie, putem face un bilanț, nu numai festiv, ci și realist și pragmatic. Au avut loc zeci și zeci de evenimente, s-au rostit discursuri și am putut urmări pe planeta on line omagii, recitaluri, lansări de cărți, filme documentare și artistice, traseele unei culturi pe care o prețuim, venerăm sau ignorăm, din păcate.
Aș fi vrut să îmbrățișez și să consemnez într-un bilanț cât mai complet împlinirile culturii și artelor românești, pe meridianele naționale și universale.
Aș fi vrut să evoc toate cărțile care s-au scris în ultimul an, în care e analizată și promovată cultura țării noastre.
Vă invit la un profund ceas al reflecției, dăruirii și respectului profund de Ziua Națională a Culturii României. Vă invit la o meditație despre valori, despre noi înșine, despre bucuria de a citi scriitorii români, de a-i numi și cunoaște pe marii pictori, muzicieni, regizori, sculptori, arhitecți, pe marii creatori ai culturii populare. Vă invit la un simpozion despre iubirea culturii și prețuirea vocației creatoare din țara noastră. Vă invit la cunoașterea ei și la renașterea ei.
„Dintr-un popor nu rămâne nimic, decât cultura”
Aşa cum scria profesorul Zoe Dumitrescu Buşulenga, „a părăsi cartea – ceea ce este statornic în viaţa noastră, esenţial – a părăsi cuvântul înseamnă că ne risipim, ne irosim facultăţile intelectuale, iar spiritul nu mai are cu ce se hrăni. Cuvântul e statornic, creator. Nu se poate trăi fără modele. Marea masă a concetăţenilor noştri trăieşte într-o perioadă de lipsă de valori. De multe ori, noi abolim trecutul, abolim rădăcinile – procesul este foarte insidios şi poate prinde. Drumul unei culturi, identificarea unei continuităţi într-o cultură nu se poate face decât pe două planuri: pe planul istoriei şi pe planul spiritului. Acestea sunt cele două constante. Pentru asta a militat Eminescu o viaţă. Eminescu a înţeles poate cel mai bine în epocă ideea de continuitate în cultură.”
Constantin Brâncuși
De Ziua Culturii Naţionale, de Ziua lui Eminescu, mi se pare normal să cântărim trecutul, să evaluăm prezentul şi să scrutăm viitorul culturii româneşti. Acest lucru, de fapt, ar trebui să nu se reducă la o zi pe an, ci să fie o preocupare permanentă.
De Eminescu ne apropiem de fiecare dată cu o emoţie neobişnuită, el fiind mai mult decât un poet de geniu.
George Enescu
Mari cărturari din panteonul spiritualităţii noastre au încercat să-i definească trăsăturile esenţiale. „Rege al cunoaşterii omeneşti”, afirma Titu Maiorescu.
„Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, ci de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, e vorba de tot, de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă peste tot”, scria Constantin Noica.
Maestrul Horia Andreescu
Iar Tudor Vianu aprecia: „Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi
să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei”.
Să nu uităm nici ce scria George Călinescu despre marele poet: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer, în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Cristian Mandeal
Aşa cum afima Lucian Boia în volumul Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit: „Şi totuşi, Eminescu nu e doar un mit. A existat, există încă şi un Eminescu adevărat, care abia se întrevede, acoperit de imensa construcţie mitologică al cărei prizonier a devenit. Avem în cazul lui un extraordinar exemplu al modului cum se construieşte şi se amplifică un mit, pur şi simplu pentru că este nevoie de el. A fost nevoie de Eminescu, de Eminescu cel mitificat, într-o cultură mică, dornică de afirmare şi de recunoaştere, dar încă nesigură pe mijloacele ei. Astăzi, mitul acesta e pe cale de a se disloca. Pentru unii nevoia de Eminescu e mai mare ca oricând (dacă nu vrem să ne pierdem identitatea într-o lume globalizată şi uniformizatoare), pentru alţii (care îi consideră poezia desuetă şi nerecomandabilă), nu mai e nevoie câtuşi de puţin”. Unii au uitat că înainte de a fi un mit, Eminescu a fost un remarcabil poet, autentic, în jurul căruia s-a adunat întreaga mitologie.
Să ne aducem aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toţi scriitorii acestui neam. Eminescu avea acea muzică inconfundabilă a versurilor pe care toţi o iubim.
Ion Caramitru și Horațiu Mălăele
Aşa cum scriam într-un articol, avem nevoie de Eminescu, acest poet planetar, aşa cum avem nevoie de cultură. Când neuronii de cultură mor sau sunt ucişi, capul de pe umeri devine o mască desfigurată sau un pumn care loveşte. Când se ard cu sălbăticie biblioteci, când s-au distrus cu sălbăticie monumente, mâinile care au stivuit cunoaşterea pe atâtea ruguri ale demenţei, delaţiunii, dictaturilor, trădătorilor nu erau mâini de oameni, ci unelte ale pierzaniei condiţiei umane. Cultura este cea care întotdeauna a hrănit sufletele. De aceea cred că, în primul rând, cultura este cea care trebuie ajutată, sprijinită, recunoscută de guvernanţii noştri ca fiind singura şansă de a intra în rândul naţiunilor evoluate. Avem gigantice personalităţi culturale cu care ne putem mândri. Pentru ei, cultura era nu numai în cărţi, ci şi în aerul pe care îl respirau.
Cultura nu poate învinge întotdeauna răul, nu elimină sărăcia, ea dovedindu-se de multe ori neputincioasă în faţa inegalităţilor care bântuie lumea de azi, dar poate ajuta spiritul să-i facă faţă şi să cultive în el ideea că poate să judece lucid locul şi rostul lui pe pământ.
Ar trebui să-i celebrăm pe toți marii noștri actori, regizori, oameni de teatru și film, artiști vizuali, muzicieni, balerini, coregrafi, arhitecți… Sunt atât de mulţi şi atât de importanţi! Iertare pentru cei pe care, din grabă, am uitat să-i amintesc. Oameni care au făcut să strălucească cultura română pe întreg mapamondul.
De la Eminescu, cititorul contemporan a învăţat nu doar grandoarea, ci şi smerenia cuvintelor simple şi forţa celor nerostite.
Ne risipim din ce în ce mai mult geniile.
Măcar de Ziua Naţională a Culturii şi de Ziua lui Eminescu să ne propunem să renunţăm la amputarea culturii, din teamă de a nu deveni din săracii Europei şi săracii ei cu duhul. Să deschidem o fereastră mare, largă şi cu mai multe faţete spre o lume care să ne înţeleagă şi să înceapă să ne iubească, pentru că o merităm din plin pentru cultura pe care o avem.
Să sperăm că nu vom mai trăi momente atât de triste precum cel din seara aceasta când, de Ziua Luceafărului, sala Ateneului a fost goală, înafară de prezența orchestrei pe scenă, ce l-a avut la pupitru pe dirijorul Horia Andreescu.
Cât de strălucitoare mi s-au părut în această seară discursurile ținute de Acad. Ioan-Aurel Pop, Președinte al Academiei Române, de Acad. Răzvan Theodorescu, Vicepreședinte al Academiei Române, și de Prof. Univ. Acad. Eugen Simion, Preşedintele Secţiei de Literatură şi Filologie a Academiei Române.
Academicianul Eugen Simion spunea că identitatea românească, participantă la concertul lumii europene, trebuie apărată în faţa unui globalism care acţionează în toate domeniile. „Cultura europeană este o sumă a culturilor naţionale. În această sumă avem şi noi locul şi rostul nostru. Să fim atenţi la aceste aspecte. Este foarte important. Să ne apărăm limba noastră, să o apărăm din interior de neglijenţa, de inerţia, uneori de prostia noastră. Să apărăm istoria noastră, să n-o desfigurăm prin manualele şcolare. Şi cultura şi literatura română”, a spus Eugen Simion în mesajul adresat la evenimentul dedicat Zilei Culturii Naţionale de la Ateneul Român.
„Este trist că în aceste zile, în care se vorbește despre noul buget, nimeni dintre oamenii politici nu a pomenit cuvântul cultură”, a mărturist Academicianul.
„În acest an, la 15 ianuarie, sărbătorim o zi tristă a culturii naţionale. În primul rând, din pricina molimei acesteia care ne-a îngenuncheat, ne-a închis sălile de spectacole, de expoziţii, bibliotecile, arhivele, librăriile. În al doilea rând, din cauza atentatelor asupra culturii de pe multe meridiane, aceste acte însemnând distrugerea şi profanarea statuilor, trecerea la index a unor opere literare, oprirea rulării unor filme, blamarea unor compozitori, scriitori, artişti plastici etc., care nu ar fi fost „corecţi politic” în timpuri revolute, când nici nu se auzise de acest concept. Tristeţea s-a răsfrânt, cum era de aşteptat, şi asupra culturii româneşti, cu specificul nostru inconfundabil, pe de o parte, din pricina restricţiilor curente, pe de alta, din pricina „corectitudinii politice” sui generis de-aici, de la Dunăre şi de la Carpaţi, unde este profanat poetul naţional, unde cuvântul cultură stârneşte în minţile unora dispreţ şi unde naţiunea este repudiată ca fiind un factor al răului”, spunea Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române.
În continuare, el spune: „Deocamdată, nu putem să facem ceremoniile consacrate, nu ne putem ilumina sufletele faţă în faţă, ochi în ochi şi suflet la suflet, dar putem să facem încă un lucru extraordinar de simplu: să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de ştiinţele fundamentale, de medicină, adică de toată creaţia spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu”.
„Celebrând cultura națională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii întruchipate de el, la virtuți și la valori. Eminescu se apără singur, prin creația sa, și astfel protejează și cultura națională. Datorăm acest dialog identității noastre naționale pe care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”, mărturisea Acad. Ioan-Aurel Pop.