În timp ce, anual, mii de doctori aleg să muncească în spitalele de peste hotare, atraşi nu doar de salariile mari, ci şi de condiţiile şi facilităţile care li se oferă acolo, sunt şi câţiva – din păcate, foarte puţini – care vor să se întoarcă şi să facă o schimbare acasă. Este şi cazul a doi medici tineri şi necontaminați de vechile metehne ale sistemului sanitar autohton, Mădălina Constantin şi Octavian Popescu. Amândoi au ales să se specializeze în spitale de top din Germania, iar acum, după ce au fost formaţi de profesori reputaţi, îşi doresc să aplice tot ce au învăţat aici, în ţară. Cum s-au lăsat seduși de un sistem medical al unei țări în care nu s-ar fi văzut trăind vreodată, cât de repede și-au găsit locul printre străini şi, mai ales, ce planuri au am aflat stând de vorbă cu cei doi tineri.
R: De ce ai ales să faci rezidențiatul în Germania și nu în România?
Mădălina Constantin: Făcând facultatea în România și stagiile de rotație prin toate spitalele din București, constați că există niște lipsuri și, atunci, stai să te gândești dacă vrei să lupți pe toată perioada rezidențiatului cu aceste lipsuri. Apoi, având acces la atâta informație, putem să vedem foarte clar care sunt cei mai buni medici și ce ne pot oferi ei și, de asemenea, unde putem să ne găsim cea mai bună pregătire. Am stat și m-am gândit că pentru mine ar fi mai bine să fac asta în Germania. Mi-am dorit asta. Nu spun că nu sunt medici care te pot pregăti foarte bine și în România - Doamne ajută, am întâlnit profesori care sunt extraordinari -, dar fiecare în parte trebuie să decidă ce e mai bine pentru el.
„Eu voiam să plec în Anglia!”
Octavian Popescu: În cazul meu, profesorul Friedel m-a atras în Germania. Profesorul Friedel este jumătate român, din zona Sibiului, și este foarte cunoscut în Germania, în domeniul ortopediei. Fratele meu, care este mai mare cu doi ani decât mine, l-a întâlnit la un congres în România și s-a dus și a făcut practică la dânsul. Profesorul a fost foarte mulțumit de efortul depus de fratele meu și l-a angajat. Eu voiam, inițial, să plec în Anglia. Am zis: „N-o să învăț germana niciodată, nu-mi place în țara aia, oamenii nu sunt așa de prietenoși, nu e de mine acolo!”. Dar am învățat, totuși, timp de câteva luni, limba germană – atât cât să știu baza, să mă descurc în Germania – și în anul 5 de facultate am făcut practica de vară acolo. Două luni am stat și mi-a plăcut foarte mult: sistemul, echipa, profesionalismul lor, cât de calm se vorbește între colegi (nu se țipă, nu se înjură), plus calitatea actului medical și dotările pe care le aveau în spital. Și am zis că în centrul acesta trebuie neapărat să mă întorc și să mă dezvolt. Am vorbit cu ei, le-am zis că vreau să mă întorc și mi-au zis: „Da, înveți limba foarte bine, mai vii la o practică, vedem cum te descurci și te vom angaja”. Și exact așa a fost.
În anul șase, după ce am dat examenul de absolvire a facultății, am plecat imediat în Germania și am început practica medicală acolo. Asta a fost pe 4 octombrie 2012 și la 1 ianuarie 2013 aveam postul deja, în clinica respectivă, dar pe Chirurgie generală, nu pe Ortopedie – ce a făcut fratele meu. Eu am vrut cu totul altceva.
Octavian, spuneai că te-ai gândit că o să fie greu în Germania, pentru că „oamenii nu sunt așa de prietenoși”. Așa a fost?
Octavian Popescu: Nu. Sunt oameni și oameni, ca și în România – unii mai prietenoși, alții mai puțin – dar, în comparație cu România, mult mai bine educați și mult mai deschiși.
„Ești aruncat în apă rece și trebuie să înveți să înoți”
Există o diferență între România și Germania, legat de modul în care se intră la o anumită specializare, la rezidențiat? Și acolo se intră în funcție de punctajul obținut la concurs sau există alte criterii?
Mădălina Constantin: Nu există un examen. Tu trebuie să mergi acolo și să le demonstrezi că ești potrivit pentru postul respectiv. Pare ușor, dar este greu, pentru că ei au ochii ațintiți asupra ta timp de două săptămâni, până la două luni, în care te testează, te verifică ce și cât știi, cât de bine vorbești limba - pentru că ăsta este criteriul principal de alegere a candidaților – și, apoi, urmează o perioadă de șase luni de probă, în care îți urmăresc dezvoltarea, și la final decid dacă rămâi în spital sau nu. În aceste șase luni ești aruncat în apă rece, ca să spun așa, și trebuie să înveți să înoți. Într-o țară străină, într-o limbă străină și făcând medicină. Adică, tu ești între viață și moarte – și este valabil pentru ambele specialități pe care le avem noi – și trebuie să reușești să faci asta și să te menții la suprafață într-o altă limbă. Ceea ce nu este ușor. Adică, dai un examen în România și scapi, ai locul asigurat. Acolo, nu! Ești într-o pregătire continuă. Se cere de la tine să vrei să te dezvolți tot mai mult.
Octavian Popescu: În România, se susține examenul de rezidențiat și, în funcție de nota pe care o iei, te repartizează pe o anumită specialitate, iar cele mai atractive se iau, normal, cu note mai mari. Și sunt șanse să nu intri la specialitatea pe care ți-ai dorit-o.
Ce intenționați să faceți la finalul pregătirii în Germania? Ce planuri de viitor aveţi?
Mădălina Constantin: Amândoi am avut ocazia să beneficiem de o pregătire foarte bună, avem acces la cele mai inovative tratamente, la rezultatele ultimelor cercetări și ne bucurăm foarte mult că putem să aplicăm lucrul ăsta pentru pacienții din Germania, ne dăruim muncii noastre pentru ei. Dar ne-ar plăcea foarte mult să facem asta și pentru cei de acasă, pentru că sângele apă nu se face și știm că sistemul medical din România are multe lipsuri. Avem în spate un trecut pe care nu-l putem șterge, dar ne dorim să îmbunătățim viitorul.
Octavian Popescu: Un proiect de viitor este să ne întoarcem acasă, să putem aplica tot ce am învățat acolo, la standardele din Vest, să încercăm să aplicăm în România. O să fie un pic dificil, pentru că este greu de adaptat la realitatea din România. Dar vom încerca. Încet-încet.
De exemplu, prin oferirea unui proiect de colaborare cu profesorii noștri din Germania, să venim în România și, într-o clinică de second-opinion, să le oferim pacienților o altă viziune asupra tratamentului. Le putem oferi două căi de tratament: dacă sistemul românesc ne susține, să putem opera pacienții români cu profesorii noștri din străinătate, sau să le dăm posibilitatea să vină în Germania. Sau prin telemedicină.
Mădălina Constantin: Spitalul la care lucrez în prezent, sub îndrumarea profesorului Jorg Engel, inițiază un institut pentru pacienții internaționali și telemedicină. Avem aproximativ 1.000 de pacienți internaționali, care vin din toate colțurile lumii, special pentru serviciile medicale de la acest spital. Prima secție, care colaborează cu un sultanat din Arhipelagul Indonezian, este de neurologie, și se urmărește eficacitatea acestui program cu speranța că se poate extinde, de ce nu, și la țări care sunt mult mai apropiate. Inițial, pacienții primesc consultații pe skype, în urma cărora se pune la cale întregul plan de tratament. Iar, dacă resursele sunt limitate în țara respectivă, pot să vină în Germania să ducă la bun sfârșit acest plan de tratament. Există companii de asigurări internaționale care acoperă astfel de cheltuieli.
Octavian Popescu: Ne dorim amândoi, foarte mult, să ne întoarcem în țară, să ne ocupăm de pacienții noștri.
„Limba a fost, bineînțeles, un impediment, având în vedere că am studiat doar limbi latine, iar germana am început s-o învăț din anul 5 de facultate, dar am reușit”
„Am avut noroc de o echipă foarte bună și nu am avut probleme cu acomodarea. Am fost primit cu brațele deschise în echipă. Sistemul intern al clinicii noastre este foarte bine organizat. Adică nu este ca în România, unde un medic rezident lucrează doar cu un singur medic primar. Nu există treaba asta în Germania. Se lucrează permanent cu medici diferiți - în ziua asta cu unul, ziua următoare cu altul - și asta ajută foarte mult la sudarea echipei.”
Aveți vreun caz dificil cu care v-aţi confruntat şi care v-a marcat în timpul rezidențiatului?
Octavian Popescu: Cel mai dificil caz a fost un băiat în vârstă de 24 de ani. Făcea karate de performanță, avea centura neagră, și a fost lovit în timpul antrenamentului în burtă, cu piciorul, dar nu mai ținea minte exact cum, când și în ce fel – asta se poate întâmpla oricând, este o rutină în antrenamentul de la karate – și a venit la noi, la Urgență, cu dureri abdominale. I-am făcut o ecografie, mi s-a părut ceva ciudat pe partea vasculară și l-am trimis la o Tomografie Computerizată (CT), care ne-a arătat că avea o disecție de arteră iliacă și un mare hematom în abdomen, în spatele peritoneului (sacul care ține toate organele în abdomen). Șeful de la Chirurgie vasculară – pentru că noi facem gărzile împreună cu ei – a luat decizia să fie monitorizat pe secția de Terapie Intensivă. Pacientul era bine, era stabil, nu arăta semne de sângerare, toate controalele pe care le-am făcut la sânge erau în ordine, nu arăta niciun semn. Dar, deodată, s-a decompensat, noaptea pe la ora 12. Și am fugit repede din sala de operație, pentru că tocmai atunci terminasem o operație, și am ajutat la reanimarea pacientului. Era în stop cardiac, l-am resuscitat, a fost transfuzat - pentru că primul gând a fost că este vorba de o sângerare masivă, o hemoragie majoră. Până la urmă, l-am stabilizat.
Între timp, am pus mâna pe artera iliacă, să o țin comprimată cât de cât, și am văzut că volumul abdomenului crește în dimensiuni foarte repede și era din ce în ce mai tare. Am zis: “trebuie să mergem acum, imediat, în sală cu el, pentru că sângerează grav în abdomen”. Am intrat în sală cu el, stabil la momentul respectiv. Înainte să facem incizia s-a destabilizat din nou. L-am reanimat în timp ce colegul făcea incizia. A pierdut foarte mult sânge. Cum l-a desfăcut, au ieșit din abdomen, nu vreau să exagerez, dar cred că erau cinci litri de sânge – n-am văzut în viața mea atâta sânge. Între timp, primea pe partea cealaltă sânge pompat cu putere, pentru că avem pompe puternice, speciale pentru așa ceva. Dar chirurgul vascular nu a putut să îl salveze, oricât s-a chinuit, pentru că artera iliacă se rupsese cu totul din aortă, artera principală care vascularizează membrele inferioare și organele interne. La un moment dat, ne-am bucurat că vedeam aorta și putem să punem clemă pe ea, însă nu mai venea deloc sânge de sus. Tot sângele era afară din corpul lui. Și l-am declarat decedat.
În spitalele din Germania, tinerii medici mai au şi alţi colegi români şi toţi sunt foarte apreciaţi. De foarte multe ori, ei sunt şi translatori pentru pacienţii sosiţi din România.