Icoană a cântecului francez, Juliette Gréco a plecat dintre noi la 93 de ani. În lunga sa carieră, le-a fost alături multor artiști mari, de la cântărețul Miles Davis, la filozoful Jean Paul Sartre, de la poetul Jacques Prévert la actorul, compozitorul, regizorul și poetul Serge Gainsbourg, sau la scriitorul Boris Vian. Juliette Gréco înseamnă șaptezeci de ani de muzică, o figură emblematică a existențialismului și - poate nu mulți știu - o tinerețe marcată de angajament politic încă de când era foarte tânără, când a fost arestată și bătută de Gestapo într-o Franță ocupată de naziști.
Născută la Montpellier, la data de 27 februarie 1927, Juliette a fost o adevărată icoană a cântecului francez, iubită și ca actriță, foarte cunoscut fiind rolul ei din drama de televiziune Belfagor - Fantoma Luvrului. Anunțul morții sale a fost făcut de familie: „Juliette Gréco a încetat din viață miercuri, 23 septembrie 2020, înconjurată de familia ei, în iubita sa casă din Ramatuelle. Viața sa a fost una ieșită din comun”.
Juliette Gréco, în camera sa de hotel
„Pasiune, luptă, dragoste și râs molipsitor” au fost cuvintele pe care le-a folosit pentru a-și rezuma viața, extraordinară atât pe scenă, cât și în afara ei. În lunga sa carieră, care a început la mijlocul anilor 1940 în cafenele boeme din Saint-Germain-des-Prés din Paris, Juliette a fost muza ce a inspirat mulți mari artiști. Scriitorul francez modern Raymond Queneau scria: „Gréco, trandafir negru al curților. De la școala copiilor imprudenți”. Tinerețea sa a fost marcată de implicare politică încă de când era foarte tânără. A fost arestată și bătută de Gestapo în Franța ocupată de naziști, în timp ce, împreună cu sora ei, Charlotte, își căuta mama deportată. Deși avea doar 15 ani, a fost ținută prizonieră de naziști timp de zece zile înainte de a fi eliberată, pentru că era deja adolescentă, nu doar un copil. Tatăl ei, de origine corsicană, se despărțise de mama sa când Juliette era foarte mică. Astfel, ea ajunge să fie crescută de bunici și se mută la Paris atunci când mama ei pleacă să locuiască în Indochina. Juliette nu avea atunci nici douăzeci de ani...
La Paris, neliniștită și plină de viață, Juliette s-a împrietenit și a creat alături de poeți, pictori, muzicieni. La acea vreme, filozoful Sartre i-a încredințat un cântec pe care l-a scris pentru comedia sa Cu ușile închise, pentru care i-a cerut să colaboreze cu compozitorul Joseph Kosma. Astfel s-a născut primul ei succes: Juliette interpretează piesa Rue des Blancs-Manteaux, născută din stiloul cântăreței ce avea să marcheze existențialismul francez, și din mîna unui compozitor expert în arta de a pune poezia pe muzică. În realitate, Juliette și-ar fi dorit să fie actriță. Luase lecții de artă dramatică și făcuse primii pași pe scena Comédie-Française, în opera regizorului Jean-Louis Barrault, care pusese în scenă Le Soulier de Satin, de Paul Claudel. Soarta ei avea să fie însă alta.
Juliette Gréco și Miles Davis, în timpul relației lor mai mult decât pasionale
În 1947, într-una dintre clădirile de pe strada Dauphine, Le Tabou, Juliette a descoperit întâmplător, datorită hainei sale sprijinite pe o balustradă și căzute pe scară, o mare pivniță boltită, nefolosită, pe care proprietarul o numea „tunelul”. Juliette și prietenii ei transformă acest loc părăsit în spațiul perfect pentru a face muzică și dans în timp ce discută despre filosofie. Durează doar o săptămână până când curioșii vor veni în număr mare, pentru a observa această nouă formă a umanității, numită existențialism.
În 1949, la vârsta de 22 de ani, Juliette cânta într-un număr de cabaret, la un restaurant la modă, Le boeuf sur le toit, în cartierul artiștilor și al poeților parizieni. Mulți o observă pentru vocea ei deosebită, dar și pentru silueta subțire, învăluită de aerul său pasional. În scurt timp, Juliette Gréco devine o icoană admirată de alte fete, care ajung să o imite: cum își pieptănă părul, cum se machia, cum își purta rochiile negre, strânse pe corp.
În Saint-Germain, ea are o cameră la hotelul La Louisiana, unde, cu ajutorul lui Sartre, primește singura cameră care are apă caldă: camera cu numărul 10. La numărul 76 este cazat un trompetist care, peste ani, își va construi o carieră extraordinară: celebrul Miles Davis. Este anul 1949: Gréco și Davis se vor iubi câteva săptămâni, pentru ca celebrul trompetist american să se reîntoarcă apoi la New York, fără ca măcar să își ia rămas bun.
Consacrarea lui Juliette avea să vină peste șase ani, în 1954, odată cu primul concert la Jolie môme, celebrul music-hall parizian, pe la care au trecut toți marii artiști.
Feministă înainte ca acest concept să existe, arhetip al femeii moderne, ea spune despre sine: „Am fost cu mult înaintea timpului meu, am fost și obiectul unui scandal absolut, deși nu caut niciodată genul acesta de lucruri. Pur și simplu așa sunt eu, nu pot face nimic împotriva firii mele.”
După Miles Davis, Juliette îl întâlnește pe cel care avea să devină primul ei soț, actorul Philippe Lemaire, tatăl singurei sale fiice, născute în 1954 (și care a murit în 2016, fiind bolnavă). Cântăreața va trăi apoi o mare pasiune alături de fondatorul Studiourilor americane 20th Century Fox, magnatul Darryl Zanuck, cu 25 de ani mai în vârstă decât ea. Juliette va deschide ușile Hollywoodului, unde va filma, printre altele, The Roots of Heaven / Rădăcinile cerului, în regia lui John Huston, în care joacă alături de Errol Flynn, și Crack in the Mirror, de Richard Fleischer, film în care apare alături de Orson Welles.
Artista va cunoaște un mare succes și în televiziune, în anii '65, când va juca în seria Belfagor sau Fantoma Luvrului, în care o interpretează pe senzuala și ambigua Luciana Borel, care se dovedește a fi de fapt o fantomă. Este o poveste de care Greco a fost mereu atât de legată încât a revenit, într-un rol cameo, în filmul regizorului Jean-Paul Salomé, din 2001.
Al doilea său soț va fi actorul Michel Piccoli, pe care îl părăsește „din plictiseală”. Al treilea soț, cu care a rămas până la sfârșit, pentru mai bine de treizeci de ani, este Gérard Jouannest, compozitor și pianist, care a colaborat cu Jacques Brel și cu Barbara, un om elegant și nu „de lume”. Împreună aveau să se retragă într-o frumoasă casă din Ramatuelle, în sudul Franței, acolo unde Juliette avea să își petreacă și ultimele zilel de viață.
Cântecele care au făcut-o nemuritoare pe Juliette Gréco sunt Si tu t'imagines (1950), pe versurile poeziei lui Raymond Queneau, și muzica lui Joseph Kosma; Les feuilles mortes (1951), cu un text semnat de Jacques Prévert, iar muzica, de Kosma; Sous le ciel de Paris (1951), pe versurile lui Jean Dréjac și muzica lui Hubert Giraud; Je hais les dimanches (1951), pe versuri scrise de nimeni altul decât Charles Aznavour, și muzică semnată de Florence Véran; Il n'y a plus d'après (1960), textul și muzica de Guy Béart; Jolie Môme (1961), versurile și muzica lui Léo Ferré; La Javanaise (1963), pe versurile și muzica celebrului Serge Gainsbourg.
Adio, Juliette Gréco! Adio, Jolie Môme, trandafir negru.