La prima vedere, afirmația pare contraintuitivă. În imaginarul colectiv, problemele economice sunt asociate cu lipsa resurselor: lipsa investițiilor, lipsa creditului, lipsa lichidității. Istoria financiară spune însă altceva. Marile perioade de instabilitate au fost adesea precedate nu de penurie, ci de abundență.
Capital exista. Problema era direcția în care se îndrepta.
Edward Chancellor observă că prețul banilor – dobânda – are un rol fundamental în orientarea resurselor. Atunci când acest preț este distorsionat, semnalele economice încep să funcționeze defectuos. Investițiile profitabile și cele speculative devin mai greu de diferențiat, iar capitalul nu mai este alocat în funcție de productivitate, ci de accesibilitatea finanțării.
Istoria oferă numeroase exemple. În secolul al XIX-lea, valurile speculative asociate construcției căilor ferate au atras cantități enorme de capital. Multe proiecte aveau logică economică, dar multe altele au fost finanțate doar pentru că banii erau disponibili. Entuziasmul a depășit analiza, iar investiția s-a transformat în speculație.
Mecanismul s-a repetat aproape identic în alte epoci. La sfârșitul anilor 1980, Japonia a cunoscut una dintre cele mai mari bule speculative din istoria modernă. Prețurile terenurilor și ale activelor financiare au crescut până la niveluri desprinse de realitatea economică. Capitalul continua să circule, însă tot mai puțin către activități productive și tot mai mult către active a căror valoare părea să crească de la sine.
În anii 2000, Statele Unite au trecut printr-un episod similar. Creditul ieftin și accesibil a alimentat piața imobiliară. Problema nu era lipsa banilor. Dimpotrivă. Erau prea mulți bani care urmăreau aceleași active.
Carmen Reinhart și Kenneth Rogoff observă în cercetările lor că marile crize financiare sunt aproape întotdeauna precedate de perioade de expansiune rapidă a creditului. Tiparul este remarcabil de stabil de-a lungul secolelor. Instrumentele se schimbă. Țările se schimbă. Psihologia rămâne.
În astfel de perioade apare o iluzie periculoasă: confundarea creșterii prețurilor cu crearea de valoare. O locuință care se apreciază nu înseamnă neapărat o economie mai productivă. O bursă care urcă nu înseamnă automat investiții mai eficiente. O creștere accelerată a creditului nu garantează dezvoltare durabilă. Uneori, dimpotrivă.
Atif Mian și Amir Sufi arată că expansiunea excesivă a creditului către gospodării poate susține consumul pe termen scurt, dar poate amplifica vulnerabilitățile economice pe termen lung. Accesul facil la finanțare generează activitate economică vizibilă, însă nu întotdeauna și acumulare de capital productiv.
Rezultatul este familiar. Locuințe mai scumpe. Amenajări. Electronice. Automobile. Vacanțe. Economia pare dinamică și prosperă. Totul se mișcă. Dar nu orice mișcare înseamnă evoluție.
Diferența dintre consum și investiție devine esențială. Investiția creează capacitate de producție viitoare. Consumului îi revine un rol legitim și necesar, dar atunci când expansiunea creditului alimentează predominant consumul, economia începe să crească pe baze mai fragile.
Această observație este relevantă și pentru economiile emergente. În multe state aflate în proces de convergență, inclusiv în Europa Centrală și de Est, provocarea nu este atragerea capitalului, ci utilizarea lui eficientă. Capitalul poate accelera dezvoltarea, dar poate și amplifica dezechilibrele. Efectul depinde de destinația sa.
Douglass North argumenta că prosperitatea pe termen lung depinde nu doar de cantitatea resurselor disponibile, ci și de instituțiile care le direcționează. Capitalul nu produce automat dezvoltare. Are nevoie de reguli, stimulente și mecanisme care să favorizeze alocarea eficientă.
Aici apare lecția cea mai importantă a istoriei bancare. Marile crize nu sunt, de regulă, rezultatul unui singur eveniment. Ele reprezintă punctul final al unui proces în care semnalele economice sunt distorsionate suficient de mult timp. La început apar oportunități. Apoi entuziasmul. După aceea, convingerea că de această dată este diferit.
Istoria sugerează contrariul. De fiecare dată când capitalul încetează să mai fie selectiv, riscul începe să se acumuleze. Nu imediat și nu întotdeauna vizibil. Dar inevitabil.
De aceea, întrebarea esențială pentru orice economie nu este doar cât capital există. Întrebarea este unde ajunge. Pentru că diferența dintre prosperitate și vulnerabilitate nu este dată, de cele mai multe ori, de cantitatea banilor disponibili, ci de modul în care aceștia sunt alocați.
Iar aceasta este probabil una dintre cele mai vechi și mai actuale lecții ale istoriei bancare: nu lipsa banilor provoacă marile crize, ci iluzia că orice destinație a lor este la fel de bună.