„Mai potrivită ar fi - opinează cercetătoarea Mariana Oprișor (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012) - definiția dată de Louis de Loménie, în 1858: «Ceasornicar, muzician, autor de cântece, dramaturg, autor comic, om al plăcerilor, om de curte, om de afaceri, financiar, manufacturier, editor, armator, furnizor, agent secret, negociator, publicist, tribun ocazional, om pașnic din fire, deși etern procesoman, făcând, asemeni lui Figaro, toate meseriile, Beaumarchais a fost implicat în majoritatea evenimentelor, importante sau neînsemnate, care au precedat Revoluția”. O caracterizare ce nu pică departe de adevăr. Și totuși…
Violă, harpă, flaut
Cedăm cuvântul biografei Mariana Oprișor: „Pierre-Augustin Caron se naște la Paris, pe strada Saint-Denis. Tatăl lui este ceasornicar, om de caracter și de solidă cultură, sensibil, cum se spunea pe atunci, și iubitor al artelor: André-Charles Caron, născut protestant și obligat să se convertească la catolicism pentru a-și putea practica profesiunea. Mama, Marie-Louise-Nicole Pichon, moare destul de repede (1758), după ce va fi adus pe lume zece copii. Între 1742 și 1745, îl găsim pe Pierre-Augustin într-o instituție de învățământ din Alfort; la treisprezece ani, tatăl îi întrerupe studiile pentru ca micuțul să poată deveni ucenic-ceasornicar. Ca și surorile sale, Pierre-Augustin este pasionat de muzică și învață să cânte la mai multe instrumente (violă, harpă, flaut). Anii 1745-1750 sunt marcați de aventuri de tinerețe, viață dezordonată, datorii; tatăl său îl izgonește de acasă (având totuși grijă ca adolescentul să fie găzduit fie de rude, fie de prieteni), apoi îl primește înapoi, după promisiuni de cumințire care vor fi respectate: fiul studiază serios meseria de ceasornicar.”
Ceasornicar al regelui Ludovic al XV-lea
Atât de serios, încât în nici un an (1752-1753), Pierre-Augustin inventează un mecanism de reglare a pasului ceasornicelor. „Cum unul dintre ceasornicarii celebri ai epocii, Lepaute, încearcă să-și aproprieze invenția, tânărul Caron se adresează Academiei de Științe pentru arbitraj. Grație modului în care știe să-și facă reclamă și artei de a profita de propriile nenorociri pentru a atrage atenția și a stârni mila, opinia publică se interesează de acest incident: Academia arbitrează diferendul în favoarea lui Pierre-Augustin, care devine furnizor al regelui Ludovic al XV-lea, al doamnei de Pompadour (favorita acestuia) și al prinților din familia regală. În 1756 se căsătorește cu o tânără văduvă, doamna Francquet (născută Marie-Madeleine Aubertin), care îi aduce ca zestre un mic domeniu numit Beaumarchais; la începutul anului 1757, Caron adaugă, pentru prima oară, acest apelativ propriului nume.”, evoca cercetătoarea Mariana Oprișor.
Și-a cumpărat numele
Bucurie multă, inimă ruptă! „Soția îi moare în același an. Contractul de căsătorie nefiind însă înregistrat, Beaumarchais nu-i va moșteni averea. Începând din 1759, dă lecții de harpă (instrument pentru care inventase un nou sistem de pedale) fiicelor regelui. Tot atunci începe epoca lui de prosperitate. Remarcat de către bancherul Pâris-Duverney, căruia îi face unele servicii, Caron devine asociatul acestuia în câteva afaceri mai importante, ceea ce îi permite să cumpere, în 1761, funcția de secretar al regelui (obținând astfel dreptul de a purta, legal, numele domeniului Beaumarchais), dar și o funcție de magistrat, pe care o va păstra până în 1785. Pătrunde în anturajul financiarului Charles Le Normant d’Étioles, soțul oficial al doamnei de Pompadour, care organiza, la castelul din Étioles, serbări fastuoase. Aici au fost jucate primele creații dramatice ale lui Beaumarchais – paradele (gen specific secolului, piese de dinainte de piesă, jucate afară, pe o estradă sau pe un balcon, și destinate să atragă publicul), compoziții în tradiția celor pe care scriitori precum Moncrif, Piron sau Collé le creau pentru teatrele de bâlci și pentru cele situate pe Boulevard du Temple.”
Cum s-au insinuat „comediile spaniole”
Amănunțit (și interesant): „Este vorba, în general, de parade erotice, făcând deliciul oamenilor de lume, construite pe scheme bine-cunoscute din commedia dell’arte, în care se asociază obscenitatea conținutului și o practică pseudopopulară a limbajului, legături moral primejdioase și gramatical incorecte, asupra cărora autorul a păstrat o tăcere pudică; în lipsa unei originalități care ar fi de altfel incompatibilă cu legile nescrise ale genului, autorul face aici dovada ușurinței cu care poate mânui materialul teatral, dar mai ales a capacității de a adecva limbajul datelor concrete ale fiecărui personaj. În 1764, Pierre-Augustin pleacă la Madrid pentru a rezolva unele probleme de familie și a supraveghea unele afaceri ale bancherului Pâris-Duverney. Este primit de regele Spaniei și, în înalta societate madrilenă, are prilejul să observe obiceiurile țării și în primul rând arbitrarul ce domnește în justiție: își va aduce aminte de toate acestea în comediile spaniole.”
Dizgrație
Mai departe: „Se întoarce în Franța trei ani mai târziu și, propunându-și să facă operă dramatică într-un gen serios, urmează calea deschisă de Diderot cu piesa Le Fils naturel (Fiul natural): în 1767, este reprezentată, la Comédie-Française, prima mare piesă a lui Beaumarchais, Eugénie, dramă în cinci acte și în proză (istoria lacrimogenă – inspirată, se pare, de aventura uneia dintre surorile autorului – a unei tinere seduse de un nobil care până la urmă își recunoaște, pocăit, vina). Ultimele două acte fiind mai prost primite decât celelalte, autorul își modifică textul, efectuând numeroase tăieturi; cea de-a doua reprezentație s-a bucurat de mare succes la public, critica rămânând însă destul de rezervat. O piesă serioasă, de altfel mediocră, unul dintre specimenele de dramă burgheză propovăduită de Diderot. Încurajat de succesul reprezentației, Beaumarchais își precizează concepțiile într-un text programatic – Essai sur le genre dramatique sérieux (Eseu despre genul dramatic serios) – care prefațează ediția a doua a piesei, publicată tot în 1767: autorul adăuga puține lucruri teoriilor pe care Diderot le pusese în circulație încă din 1757-1758, cărora le acorda mai multă culoare în expresie, dar mult mai puțină amploare filosofică în gândire.”
Morți, datorii, procese
Pe fir: „Oricât de interesantă ar fi pentru istoria ideilor estetice, drama lui Beaumarchais – ca și cea de-a doua piesă de aceeași factură, Les Deux Amis ou le Négociant de Lyon (Cei doi prieteni sau Neguțătorul din Lyon), reprezentată, fără succes (cade după numai zece reprezentații), în 1770, la Comédie-Française – nu corespunde geniului propriu al autorului. Urmează vremuri dificile: Beaumarchais cunoaște o oarecare dizgrație la curte, cea de-a doua soție, doamna Lévêque (care îi adusese o avere frumușică), îi moare după numai doi ani de căsnicie (1770), iar prietenul lui, Pâris-Duverney, se stinge și el, lăsându-i moștenire un lung șir de procese. Contele de La Blache, legatarul universal al bancherului, îl acuză pe Beaumarchais de a fi falsificat testamentul acestuia (testatorul recunoștea existența unei datorii de cincisprezece mii de livre) și răspândește pe seama lui zvonurile cele mai injurioase. Începe un lung proces.”
Nebunie curată!
Și? „Beaumarchais câștigă în prima instanță, însă contele face apel. Între timp, autorul are o violentă altercație cu ducele de Chaulnes (din cauza protejatei lor comune, domnișoara Mesnard), care vrea să-l asasineze: Beaumarchais, rănit ușor, este întâi arestat la domiciliu, apoi închis în temnița regală For-l’Évêque; ducele ajunge și el la Vincennes. La Blache profită de situație și cere Parlamentului o condamnare rapidă a scriitorului. Goëzman, consilierul de pe lângă Parlament (curtea supremă de justiție în vremea Vechiului Regim) însărcinat cu examinarea dosarului, refuză să îl primească pe Beaumarchais, dar soția lui acceptă un cadou de la acesta. Ea îi oferă astfel lui Beaumarchais, acuzat de Goëzman de tentativă de corupție, o armă de temut de care scriitorul se va servi în patru celebre texte reunite sub titlul generic de Mémoires contre Goëzman (Memorii împotriva lui Goëzman) (1773-1774); textele vor face înconjurul Europei, stârnind râsul și indignarea împotriva familiei Goëzman, a Parlamentului și a tuturor dușmanilor scriitorului. Se găsesc în ele toate genurile de elocință (Voltaire), dar și un fel de talmeș-balmeș alcătuit din minute ale audiențelor, portrete, indiscreții, o prozopopee a Ființei supreme și, mai ales, apeluri repetate la judecata publicului: autorul descoperise o noțiune-cheie pe care să-și fundamenteze nevinovăția: sensibilitatea.”
Spion sub doi regi
În fuga tușelor: „Interesant de remarcat că aceste Memorii… au făcut pentru gloria lui – și chiar pentru gloria lui literară – la fel de mult ca și capodoperele comice. Cu toate acestea, Beaumarchais este blamat, decăzut din drepturile civile și amenințat din nou cu închisoarea. Scapă însă grație bunei impresii pe care abilitatea lui o făcuse regelui Ludovic al XV-lea și este însărcinat de acesta cu mai multe misiuni secrete în străinătate (1774): spion al regelui, Beaumarchais se însărcinează să-i neutralizeze pe cei care, prin acțiunile sau prin scrierile lor, ar fi putut dăuna intereselor Franței. Va continua această activitate secretă și sub domnia lui Ludovic al XVI-lea (1774-1793).”
Cel mai faimos om din Franța
În februarie 1775, Beaumarchais revine la teatru cu prima lui comedie - Le Barbier de Séville (Bărbierul din Sevilla) -, pe care cenzura o interzisese cu un an înainte. „Reprezentată mai întâi într-o versiune în cinci acte, piesa cade; triumfă însă trei zile mai târziu, după ce scriitorul o reduce la patru acte. Între 1776 și 1780, Beaumarchais se ocupă activ de raporturile dintre autori și actorii de la Comédie-Française, ceea ce nu îl împiedică să recomande guvernului să profite de revolta insurgenților americani; aventura lui personală capătă caracter istoric atunci când angajează Franța în războiul de independență al coloniilor engleze din America: însărcinat să-i aprovizioneze cu arme pe insurgenți, el pune pe picioare o societate comercială, constituie o flotă proprie și cumpără arme. Când este reabilitat de Parlament și câștigă, în sfârșit, procesul împotriva lui La Blache, Beaumarchais este omul cel mai celebru din Franța.”
„Nunta lui Figaro” - de șase ori analizată de cenzură
„Viața lui - mai evidenția Mariana Oprișor - este la fel de variată ca și geniul lui: îi apără pe protestanți împotriva discriminărilor religioase, fondează (împreună cu Barthe, Sedaine, Marmontel) Societatea Autorilor și Compozitorilor dramatici (1777) pentru a proteja drepturile autorilor în fața hegemoniei directorilor de teatre și a actorilor (în special a celor de la Comédie-Française), devine editorul operelor complete ale lui Voltaire (ediția numită de la Kehl, șaptezeci de volume, 1783-1790), creează Compania Apelor din Paris (care trebuia să asigure distribuirea apei Senei), dând dovadă, în fiecare dintre aceste acțiuni, de aceeași energie entuziastă. Această energie îi este indispensabilă și pentru a obține autorizația de a juca, la Comédie-Française, marea sa comedie La Folle Journée ou Le Mariage de Figaro (Ziua încurcăturilor sau Nunta lui Figaro); prima reprezentație are loc în aprilie 1784, după o interdicție de trei ani (dictată de rege), după ce piesa fusese de șase ori analizată de cenzură, după numeroase polemici și lecturi publice (salonul soției mareșalului de Richelieu, al prințesei de Lamballe și al ducesei de Villeroy) și după o primă reprezentație privată (septembrie 1783), organizată la castelul Gennevilliers cu ocazia serbărilor date în onoarea contelui d’Artois (viitorul rege Carol al X-lea).”
Dreptul la divorț și abolirea sclaviei
Rezultatul? „Un triumf fără precedent, care va trece repede dincolo de hotarele Franței. Piesa a fost totuși considerată de autoritatea regală drept o sfidare și Beaumarchais va petrece din nou câteva zile în închisoare (martie 1785); iese de acolo învingător: regele însuși, înțelegând că greșise, acceptă să asiste la o reprezentație a Bărbierului din Sevilla organizată pe scena micului teatru de la Trianon (Versailles), reprezentație în care regina Maria-Antoaneta joacă rolul Rozinei, contele d’Artois pe cel al lui Figaro, iar domnul de Vaudreuil pe cel al lui Almaviva. În 1786, Beaumarchais se căsătorește cu Marie-Thérèse de Willermaulaz (legalizând astfel o legătură care datează din 1776), mama fiicei sale Eugénie, născută în 1777. Premiera operei Tarare, pe un libret de Beaumarchais și muzică de Antonio Salieri (iunie 1787), cunoaște un adevărat succes de public (douăzeci și șase de reprezentații numai în acel an), greu de explicat astăzi, când textul ar putea fi apreciat ca un teatru prost, plin de bune intenții filosofice, așa cum o demonstrează și subtitlul: Le Libre Arbitre ou le Pouvoir de la vertu (Liberul arbitru sau Puterea virtuții); de remarcat că, în 1790, când opera, cu unele modificări, va fi reluată, în cinstea sărbătorii Federației, sub titlul Le Couronnement de Tarare (Încoronarea lui Tarare), textul va include o scenă despre dreptul la divorț și abolirea sclaviei.”
Fuga la Londra, via Olanda
Apoi, ușor-ușor, se conturează haosul: „Îmbogățit de pe urma tuturor afacerilor sale, în ciuda pierderilor de care nu încetează să se plângă, Beaumarchais cumpără (1786), în vecinătatea închisorii Bastilia, un teren pe care își va construi o splendidă și foarte luxoasă reședință (dispărută în 1818) de unde, doi ani mai târziu, în iulie 1789, asistă la cucerirea celebrului simbol al absolutismului, moment care marchează începutul Revoluției franceze. În 1792, începe negocierile pentru cumpărarea, în Olanda, a șaizeci de mii de puști destinate armatei, întreprindere care se dovedește dintre cele mai complicate; în august, casa îi este invadată de mulțimea care credea că va găsi acolo armele cu pricina. Scriitorul este arestat, riscă să fie executat, dar este eliberat grație intervenției contesei de Marinaie, fosta sa amantă. Obținând un pașaport, pleacă în Olanda, de unde, temându-se să nu fie asasinat, se refugiază la Londra, după ce află că Adunarea legislativă îl acuză de conspirație, de corespondență secretă cu Ludovic al XVI-lea (arestat, împreună cu întreaga familie, după tentativa din 1791 de a părăsi Franța) și de delapidare; aici va face cunoștință cu închisoarea datornicilor, reclamat de un creditor care se gândește la fel de mult, se pare, la propriii bani, dar și la siguranța scriitorului.”
Comisar al Revoluției
O viață nebună-nebună! „Toate aceste aventuri - opina cercetătoarea Mariana Oprișor - nu par să-i întrerupă activitatea literară: în iunie 1792 are loc, la Théâtre du Marais, prima reprezentație a piesei L’Autre Tartuffe ou la Mère coupable (Celălalt Tartuffe sau Mama vinovată), dramă în cinci acte, primită cu destulă reticență de public: este cea mai proastă dintre piesele sale, cea pe care, paradoxal, o iubea cel mai mult și pentru care compusese, aproape din necesitate, va spune el, celelalte două părți ale tripticului; jucată de o trupă mediocră, în ajunul evenimentelor care vor conduce la înlăturarea monarhiei, piesa iese repede de pe afiș. În 1793, Beaumarchais se întoarce la Paris, reintră în grații, este învestit cu titlul de comisar al Revoluției, dar părăsește din nou țara la invitația (a se citi: ordinul) Comitetului de salvare publică, pentru a încerca să recupereze puștile cumpărate în Olanda. Călătorește, timp de mai multe luni, între Amsterdam, Basel, Hamburg și Londra.”
Căderea lui Robespierre, salvarea familiei
Aproape de căderea cortinei: „Înscris, în ciuda misiunii sale oficiale, pe lista emigranților, Beaumarchais se instalează la Hamburg (rămâne aici până în 1796), unde cunoaște mizeria, dar îi frecventează pe Talleyrand (viitorul ministru de Externe al lui Napoleon) și pe abatele Louis (viitorul baron Louis, ministrul de Finanțe din perioada Restaurației). Aici primește, în 1794, vestea arestării familiei sale (soția, fiica și sora), care nu va scăpa cu viață decât datorită căderii lui Robespierre și a regimului său. Revine, în sfârșit, la Paris (iulie 1796), ruinat, își reia afacerile și reușește să-și refacă, în bună parte, averea; fiica sa, Eugénie, se căsătorește cu André-Toussaint Delarue, fost aghiotant al generalului La Fayette. Încearcă să obțină rambursarea creanțelor sale și își consacră cea mai mare parte a timpului unor demersuri, rapoarte, memorii, care îi ocupă ultimii ani de viață - fără să-l împiedice totuși să se amestece în treburile publice sau să se ocupe de soarta creației sale dramatice.”
Moartea din vis
Închiderea scenei: „În noaptea de 17 spre 18 mai 1799, Beaumarchais moare în somn, în urma unui atac de apoplexie. Este înmormântat în grădina casei sale, de unde, în 1822, rămășițele lui pământești vor fi transferate la cimitirul Père-Lachaise.”
226 de ani se vor fi împlinit în 18 mai 2025 de la moartea lui Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais.
„Sunt autor dramatic ca să mă distrez.”, Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais
„Beaumarchais nu a fost scriitor profesionist, pentru că operele sale i-au adus mult mai puțini bani decât diferitele activități comerciale; a fost totuși scriitor (…) așa cum au fost, în același secol, Voltaire, Diderot sau Rousseau.”, Mariana Oprișor, cercetătoare
„Afacerile au fost romanul vieții mele! Apoi au urmat alte activități importante pentru un bărbat: să placă femeilor, să cultive muzica și să facă comedii.”, Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais
„Beaumarchais nu a acordat teatrului tot timpul de care dispunea, dar el este, alături de Marivaux, cel mai mare autor dramatic al secolului al XVIII-lea francez.”, Mariana Oprișor, cercetătoare