Însă, potrivit lui Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă (AEI), după 2023 această schemă nu mai protejează populația, ci a devenit o formă mascată de finanțare a statului, cu costuri uriașe care sunt transferate, în cele din urmă, către consumatori.
De la protecție socială la mecanism bugetar
În timpul crizei energetice din perioada 2022–2023, majoritatea statelor europene au ales să împartă costurile crizei între guverne, furnizori și consumatori, prin reducerea taxelor și asumarea unor pierderi bugetare temporare. România, susține Chisăliță, a mers pe un drum diferit:
statul nu a redus povara fiscală, ci a folosit plafonarea ca pe un instrument de cash-flow, acumulând datorii către furnizori și mutând presiunea financiară asupra pieței și, implicit, asupra populației.
TVA-ul din facturi a explodat
Unul dintre cele mai clare exemple este creșterea TVA-ului încasat de stat prin facturile la energie și gaze. Pentru un apartament de două camere, situația arată astfel:
-
TVA la gaze: de la 255 lei în 2021 la 825 lei în 2026 – o creștere de 320%
-
TVA la electricitate: de la 148 lei la 262 lei – o creștere de 177%
-
Total TVA: de la 403 lei la 1.087 lei – o majorare de 270%
În timp ce consumatorii au fost convinși că sunt „protejați”, statul a încasat sume tot mai mari din taxe.
Statul nu și-a plătit datoriile, furnizorii au fost forțați să se împrumute
Între 2022 și 2025, statul român ar fi trebuit să plătească furnizorilor de energie și gaze 37,3 miliarde de lei. În realitate, potrivit datelor AEI, a acumulat restanțe de aproximativ 22,3 miliarde de lei.
Pentru a putea susține schema de plafonare impusă prin lege, furnizorii au fost obligați să se împrumute la bănci. Dobânzile plătite pentru aceste credite sunt estimate la 2,33 miliarde de lei — bani care nu apar în bilanțurile statului, dar care vor fi recuperați, treptat, din facturile consumatorilor.
„Am primit 3.000 de lei, dar am plătit peste 7.000”
Conform calculelor prezentate de Dumitru Chisăliță, în perioada 2022–2025:
-
un consumator român a „beneficiat” de aproximativ 3.000 de lei prin plafonare,
-
dar a plătit deja 6.920 de lei în plus față de costul real al energiei,
-
și va mai plăti încă aproximativ 187 de lei pentru dobânzile generate de întârzierile statului.
„Aceasta nu este protecție socială”, susține președintele AEI, ci o taxă mascată, întinsă pe mai mulți ani.
De ce nu se renunță la plafonare
Potrivit lui Chisăliță, eliminarea plafonării ar avea efecte politice și bugetare greu de gestionat:
Pentru stat, ar însemna:
-
recunoașterea oficială a datoriilor,
-
presiune masivă pe deficitul bugetar,
-
costuri politice uriașe.
Pentru unii furnizori, ar însemna:
-
reducerea veniturilor,
-
pierderea unor clienți,
-
revenirea la o competiție reală pe o piață liberă.
În schimb, menținerea schemei permite statului să amâne plățile, să cosmetizeze execuția bugetară și să mute vina pe alții.
„Furnizorii au devenit bănci forțate”
Contrar percepției publice, Dumitru Chisăliță afirmă că majoritatea furnizorilor nu au fost speculatori, ci au fost obligați prin lege să vândă sub cost și să suporte întârzieri la plată. Practic, au devenit bănci forțate ale statului român.
„În Europa, criza energetică a fost tratată ca o urgență socială. În România, a fost tratată ca o oportunitate bugetară”, susține acesta.
Nota de plată vine acum
Plafonarea prețurilor la gaze după 2023 nu a redus costurile, ci doar le-a amânat. Potrivit președintelui AEI, este vorba despre o inginerie financiară bugetară, iar factura finală este plătită, ca de obicei, de populație.
„Nu cei care au luat decizia vor achita nota, ci oamenii”, avertizează Dumitru Chisăliță.