Tablouri vivante
În “Palais de la Berbie”, fortăreaţă medievală din cărămidă, construită în secolul al XIII-lea de episcopii din Albi şi transformată de prelaţi de-a lungul timpului într-un palat cu saloane elegante şi grădini franţuzeşti, care, împreună cu Catedrala Sainte Cécile, formează un complex înscris în patrimoniul UNESCO, este instalat, din 1922, Muzeul Toulouse-Lautrec.
Tradiţia muzeală a locului urcă până în secolul al XIX-lea, când Palatul adăpostise colecţia donată localităţii de amiralul Henry Paschal de Rochegude, cuprinzând, printre altele, tablourile “Biserica Santa Maria della Salute din Veneţia”, de Francesco Guardi, care aparţinuse cardinalului de Berni, portrete de apostoli provenind din catedrală, dintre care două semnate de Georges de La Tour. Lor li s-a adăugat, eclipsându-le, donaţia contelui Alphonse şi a contesei Adèle de Toulouse-Lautrec, părinţii pictorului.
Henri de Toulouse-Lautrec s-a stins, în 1901, la castelul Malromé al mamei sale de lângă Bordelais. Avea 37 de ani şi realizase o operă imensă, atestând o privire lucidă asupra sfârşitului de secol XIX. Salutat de criticii sensibili la avangardă, ca Félix Fénéon, Gustave Geffroy, Roger Marx sau Arsène Alexandre, familiar al cercurilor artistice ale lui Bonnard, Alfred Jarry sau Tristan Bernard, recunoscut de publicaţia “La Revue blanche”, Toulouse-Lautrec era atacat de reprezentanţii academismului.
La moartea sa, părinţii au dorit să doneze operele “Muzeului Luxembourg”, consacrat artei contemporane, dar au întâmpinat politicoase refuzuri. Negocierile au fost purtate de prietenul din copilărie al pictorului, Maurice Joyant, care devenise girantul casei Goupil, succedându-i lui Theodore Van Gogh. Însărcinându-l cu rolul de executor testamentar, contele Alphonse de Toulouse-Lautrec îi scria: “Nu sunt generos trecându-vă toate drepturile paterne de moştenire asupra dragului nostru dispărut: prietenia dumneavoastră frăţească s-a substituit treptat slabei mele influenţe, aşa încât pare logic să vă continuaţi acest rol caritabil, dacă doriţi, numai pentru satisfacţia inimii dumneavoastră, atât de caldă faţă de camaradul din colegiu”.
Joyant a inventariat atelierul pictorului pentru a facilita negocierile, a organizat, în 1902, prima expoziţie postumă a lui Toulouse-Lautrec la Durand-Ruel, galeria în care a prezentat apoi, în 1904 şi 1905, litografii originale ale lui Lautrec. Consiliul Superior al Muzeelor, condus de academistul riguros Léon Bonnat, căruia Lautrec îi fusese câteva luni elev, a respins donaţia, inclusiv “Portretul Domnului Delaporte”, care se află acum la “Carlsberg Glyptotek” din Copenhaga. În urma acestui refuz, în 1907, ziarul “Dépêche”, din regiunea natală a artistului, propunea organizarea unei expoziţii cu operele lui în saloanele redacţiei. Joyant a luat legătura cu oficialităţile din Albi, localitatea în care se născuse, în 1864, Toulouse-Lautrec, iar primarul din acel moment, care era şi senator, a acceptat imediat primirea colecţiei pictorului în muzeul ce avea să se redeschidă la Berbie. Lucrările de restaurare a monumentului, ce fuseseră întrerupte de Primul Război Mondial, au fost reluate, iar Arsène Alexandre, care devenise între timp Inspector General al Muzeelor şi Artelor Frumoase, scria în 1919: “… consider donaţia Toulouse-Lautrec unul dintre cele mai fericite evenimente artistice care au favorizat de multă vreme marile noastre muzee din Province”.
În actul de donaţie, semnat în 1920 de contesă, aceasta precizează că cedează drepturile de autor şi de moştenitor muzeului. Mama pictorului mărturisea că “doreşte să perpetueze amintirea fiului său şi să asigure oraşului lui natal o parte capitală a operei lui, care să atragă, să înveţe şi să aducă un profit”. Galeriile Toulouse-Lautrec au fost inaugurate în 1922. Generozitatea contesei a continuat. În anii ‘30, ea i-a acordat o rentă muzicienei Marie Dihaut, convingând-o să lase muzeului portretul său la pian şi pe cele ale fraţilor ei, pictate în grădina lui Forest din Montmarte în anii 1890-1891.
Şi alţi apropiaţi au completat donaţia familiei Toulouse-Lautrec. Printre ei, Gabriel Tapié de Céleyra, care a oferit portretul său, sau scriitorul René Weil, colaborator la “La Revue blanche” sub numele de Romain Coolus, care şi-a donat, de asemenea, portretul.
Fondator şi primul preşedinte al “Societăţii Prietenilor Muzeului”, Joyant şi-a dedicat în continuare activitatea gloriei postume a prietenului său, reuşind să atragă şi alte donaţii. Asociaţia contribuie şi acum la achiziţii excepţionale ale unor lucrări ale artistului, cum ar fi “Modista”, realizată în 1899, piesă emblematică prin calităţile ei plastice şi prin provenienţă, pentru că a aparţinut colecţiei personale a lui Maurice Joyant. Modelul, Louise Blouet, zisă “Le Margouin” (cuvânt din argou pentru manechin), era în epocă una dintre prietenele pictorului. Opera rimează cu portretul bust al aceleiaşi Louise Blouet, una dintre piesele cele mai importante ale muzeului, prezentând, din unghiuri diferite, acelaşi model, reuşind astfel să-i surprindă atitudinile şi caracterul.
Cu 217 picturi, aproape 200 de desene, 180 de litografii, 31 de afişe, cărţi ilustrate, pasteluri, expoziția de la Palazzo Dalla Rosa Prati, propune cea mai importantă colecţie din lume de opere ale lui Lautrec, remarcabilă prin eventaiul cronologic şi prin bogăţia tematică.
Acest ansamblu de importanţă mondială este completat de un fond de artă modernă, constituit în anii ‘30, cu lucrări legate de Lautrec, ale artiştilor pe care el îi frecventa, ca Edouard Vuillard, Maurice Denis, Pierre Bonnard, Emile Bernard sau Paul Serusier. Dar şi cu opere ale unor artişti influenţaţi de Toulouse-Lautrec, de la Jean-Louis Forain şi Edgar Degas la Fernand Cormon şi pictorii din cercul de la “La Revue blanche”.
Conducerea Muzeului se ambiţionează să evoce “evoluţia artei franceze de la Corot până în zilele nostre”. În acest scop, sunt expuse piese semnate de Matisse, Maurice de Vlaminck, Albert Marquet, Raoul Dufy, Aristide Maillol, Antoine Bourdelle sau Paul Belmondo.
Se adaugă o selecţie reprezentativă din opera aşa-numiţilor “pictori ai Realităţii poetice”, ca Maurice Brianchon, Roger Limouse, Roland Oudot sau Constantin Terechkovitch.
Un muzeu reinventat
În pofida importanţei sale locale şi internaţionale, Muzeul “Toulouse-Lautrec” era, la începutul anilor ‘90, învechit din punct de vedere muzeografic. Se impunea o restructurare ce avea în vedere şi punerea în valoare a arhitecturii edificiului, pe lângă logistica şi funcţionalităţile unui mare muzeu. Proiectul a fost elaborat de Studioul de arhitectură “Dubois şi Asociaţii”. Gândind spaţii sub edificiu, aceştia au dublat suprafaţa utilă a muzeului.
Redeschis în 2012, după 10 ani de restaurări, cu o scenografie rafinată, creând pentru fiecare secţiune o ambianţă diferită, muzeul a operat şi schimbări în structura expunerii. Restaurările au scos la lumină un paviment din scolul al XIII-lea, format din dale emailate istoriate şi rămas intact. S-a renunţat, în consecinţă, la etalarea afişelor semnate de Toulouse-Lautrec în această vastă sală, în favoarea evidenţierii arhitecturii redescoperite a palatului. În acelaşi timp, saloanele amenajate în secolul al XVII-lea, cu plafoanele pictate, reabilitate, constituie acum cadrul unei elegante prezentări a artei vechi.
Colecţia Toulouse-Lautrec, organizată tematic şi cronologic, este găzduită pe două etaje, de la operele de tinereţe, ce pot fi văzute numai la Albi, până la ultimele picturi, mai întunecate, din anii 1899-1901.
Noua etalare propune şi desenele pregătitoare ale celor 31 de afişe, punând în evidenţă procesul creator al precursorului acestei arte a secolului al XX-lea. O selecţie mereu reînnoită de litografii relevă gradul de măiestrie a artistului în această tehnică, virtuozitatea grafică şi rafinamentul combinaţiilor cromatice.
În continuarea celor două etaje sunt expuse picturile şi sculpturile de artă modernă, oferind o perspectivă asupra operei lui Lautrec în cadrul creaţiei contemporanilor săi şi o privire de ansamblu a evoluţiei artei franceze în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Studii şi “disidenţă”
După exemplul tatălui şi unchilor săi, care erau pictori amatori, micul Henri de Toulouse-Lautrec era pasionat de desen, cu atât mai mult cu cât sănătatea fragilă îi interzicea activităţile fizice. Scrisorile, carnetele sale sunt pline de crochiuri, mai ales câini şi cai, reflectând gustul aristocratic al familiei pentru vânătoare.
Exemplul determinant este însă pictorul animalier René Princeteau (1843-1914), prieten al tatălui său, de la care primeşte primele noţiuni despe artă. Mai multe scene ecvestre, pictate în 1880, dovedesc capacitatea precoce a lui Lautrec de a fixa atitudini, de a sugera mişcarea.
Tânărul se decide pentru o carieră artistică pe care părinţii o aprobă şi, în 1882, intră în atelierul lui Léon Bonnat, iar în anul următor în cel al lui Fernand Cormon, în care lucrează patru ani, urmând toate etapele unui învăţământ academist, de la copiile după gravuri şi după mulaj antic şi renascentist, la desen după model şi compoziţie. Este interesat în special de desen. Realizează, de asemenea, numeroase portrete ale membrilor familiei şi ale celor apropiaţi, mai ales în creion, cu o accentuată capacitate de surprindere a personalităţii modelului.
În paralel cu studiile din atelierul lui Cormon, împreună cu Louis Anquetin, Emile Bernard şi Vincent Van Gogh, interesaţi de “Noua Pictură”, formează o grupare “disidentă”. Experimentează pictura de plein air şi se îndreaptă către subiecte realiste, urmând moda naturalismului rural, reprezentat mai ales de Jules Bastien Lepage, aşa cum se observă în portretele pe care i le face “Tânărului Routy” în timpul vacanţei.
Lautrec abordează o paletă luminosă, pseudo-impresionistă, cu tonuri rupte, cu tuşe nervoase. Importanţa acordată peisajului în aceste portrete este surprinzătoare pentru opera unui pictor care era, de fapt, neinteresat de acest gen. Un studiu de nud pe divan, ce va reveni şi în alte opere, dovedeşte dorinţa de a depăşi academismul atât prin poziţia personajului, cât, mai ales, prin ciorapii negri care dau cu totul altă factură compoziţiei. Mai multe portrete ale unei tinere, cu un strălucitor păr roşu, datând din 1884, având-o ca model pe Carmen Gaudin, pictată şi de Cormon şi de alţi artişti din epocă, mărturisesc dorinţa lui Lautrec de a capta temperamentul modelului, expresia lui reţinută.
Portretul rămâne genul preponderent în creaţia lui Lautrec. Îşi alege la început modele dintre cei apropiaţi, dar se lasă sedus şi de fizionomii speciale ale unor necunoscuţi cărora le cere să-i pozeze. Lucrează în pictură, în litografie. Pânza cea mai importană a acestei serii este poate portretul mamei sale, “Contesa Adèle de Toulouse-Lautrec”, care ar putea fi denumită un “portret moral”, după afirmaţia criticilor Manuel Jovert şi Guillaume Morel. Hieratismul compoziţiei frontale şi simetrice, pleoapele lăsate, aerul de tristeţe îi conferă aspectul unei “mater dolorosa”.
Scene ale vieţii mondene
Genului i se adaugă treptat alte elemente. Apar scene ale vieţii mondene, centrate pe personaje recognoscibile, şi afişe consacrate unor personalităţi ca Aristide Bruant sau Yvette Guilbert. Destul de repede, artistul trece de la portretul clasic la ceea ce criticul Edmond Duranty cerea unui portret: “Nota specială a individului modern, în veşmintele sale, în mediul social obişnuit, acasă sau pe stradă”. La începutul anilor 1890 realizează o serie de portrete de bărbaţi, uneori în picioare, caracterizaţi prin aparenţa lor socială, de la costum la baston şi la jobenul elegant şi eventual fumând. Modelul este surprins de cele mai multe ori într-o poziţie sugerând mişcarea. În portretul basistului şi compozitorului de muzică uşoară Désiré Dihau, de exemplu, chiar dacă personajul este aşezat, impresia este de instabiltate a scenei, de moment repede trecător. În acelaşi timp, prezentarea din spate a personajului răspunde aceloraşi comandamente ale portretului modern.
Modelele devin treptat încarnarea unui tip anume, ca “Modista”. Atelierele de modă se înmulţiseră la Paris, iar tema devine familiară în creaţia unor artişti ai vieţii mondene, ca Manet, Steinlen şi, mai ales, Degas. Este o operă mai târzie a lui Lautrec, în care pictura devine mai sintetică, mai gravă, decorul întunecat scoate în evidenţă profilul femeii.
Dar una dintre temele care-l fac celebru peste ani şi-l propulsează, dincolo de viziunea strict estetică, în rândul promotorilor artei secolului al XX-lea este tema bordelurilor. Nimic nu scapă privirii şi penelului lui Lautrec în aceste stabilimente, foarte numeroase în Parisul sfârşitului de secol XIX. Se familiarizează cu viaţa cotidiană a prostituatelor, unele dintre ele îi vor deveni prietene şi vor poza în atelierul lui. Preferatele lui sunt bordelurile din străzile Steinkerque şi Amboise, dar, mai ales, cel din strada Moulins. Patroana acestuia din urmă, pe care el o duce uneori la teatru, i-a comandat, în 1892, o serie de decoruri pentru salonul de aşteptare. Este vorba despre 16 medalioane prezentându-le pe pensionarele casei. Cele mai multe pânze cu acest subiect datează din perioada 1893-1894. Este remarcabil respectul cu care artistul se apropie de modelele sale, traducând pe pânză numai ceea ce vede, ceea ce simte la apropierea de aceste fete triste, trăind într-un lux fals. Fiecare scenă de bordel este un tablou vivant. Nu există nimic provocator în aceste compoziţii în care clienţii nu apar decât rareori. Picturile excelează prin veridicitatea atmosferei, prin expresivitatea trăsăturilor, prin gama cromatică mergând de la albastrurile reci la roşuri de catifea. Printre piesele cele mai reuşite se numără “În Salonul din strada Moulins”, o capodoperă a muzeului din Albi. Este rezultatul unui mare număr de studii pregătitoare, printre care şi un pastel remarcabil. Cu un cadraj fotografic, în stilul lui Degas, cu cele două grupuri de femei ce-şi fac pandant, pictura transmite impresia de adevăr, de instantaneu de la faţa locului, chiar dacă în forma sa definitivă a fost realizată în atelier. De-a lungul carierei sale, artistul a semnat aproximativ 50 de tablouri având ca subiect lumea prostituţiei şi sute de crochiuri şi de studii.
Baluri şi bodegi, café-concert şi teatru, viaţa nocturnă trepidantă a Parisului “fin de siècle” formează o altă tematică a operei lui Toulouse-Lautrec
În cartierul Montmartre, locul privilegiat al boemei, al pictorilor fără o lescaie şi al cântăreţelor venite în căutarea gloriei, cu vinul curgând în valuri şi serbările ce se ţineau lanţ, Lautrec se impregnează de această atmosferă decadentă. În teatre, music-hall-uri şi cafenelele de pe Butte sau de pe bulevarde petrece zile, seri şi nopţi întregi bând, observând şi imortalizând cu talentul său de fin portretist consumatorii, mai ales femeile singure, aşezate în faţa unei sticle, surprinse cu un naturalism ce aminteşte de Zola. “Băutoarea” sau “Gueule de bois”, cu personajul său desenat într-o singură linie neagră, în desenul de la muzeul din Albi, conţine o melancolie sfâşietoare. Ca şi în scenele de bordel, Lautrec nu judecă, desenează. Picturile sunt realizate apoi în atelier pornind de la crochiuri şi de la amintiri. Frumoasa Suzanne Valadon, cea al cărei nume va fi reţinut mai târziu de istoria artei pentru pictura sa, îi este o vreme parteneră şi model în această perioadă.
La baluri, mai ales cel de la Moulin de la Galette, care reunea muncitori şi burghezi veniţi să danseze duminica polcă, vals sau cadril, Lautrec o întâlneşte pe “La Goulue” devenită celebră graţie lui. Pictorul cunoaşte toate figurile pitoreşti ale epocii, dansatoare, cântăreţi, poeţi care se produc în localurile la modă ca “Moulin Rouge”, “Casino de Paris”, “Eldorado”, “Vélodrome” sau “Mirliton”, unde domnea şansonetistul Aristide Bruant. Artiştii constituie şi ei unul dintre subiectele predilecte. Dansatoare cu nume elocvente, ca Nini Pattes-en-l’air sau Môme Fromage, defilează în creaţia sa alături de Yvette Guilbert, cu vocea ei de flaut, care îi cerea s-o picteze ceva mai puţin urâtă, de Bruant sau de Albert Caudieux. Jane Avril intră sau iese de la “Moulin Rouge”, Loie Fuller de la “Folies Bergere” îşi execută dansul vrăjit al voalurilor în desenul aproape abstract al artistului, un vârtej de curbe şi arabescuri colorate.
Şi apoi, afişele. N-a fost primul care a strălucit în acest gen, dar el i-a dat un suflu nou. În nouă ani a realizat 31 de afişe pentru “Moulin Rouge”, pentru piesa de tearul “La Gitane”, pentru alte locuri emblematice ale timpului, ca “Le Divan japonais”, “Les Ambassadeurs”… Compoziţiile îndrăzneţe, plasând personajul principal fie în efigie, fie în al doilea plan, ca în cazul dansatoarei “La Goulue”, dansând pe podeaua de la “Moulin Rouge”, având în faţa ei silueta întunecată a dansatorului şi contorsionistului Valentin le Désossé, decupat aproape ce o umbră chinezească, marchează arta afişului de după el. Se impun cele pentru Jane Avril, La Goulue, Yvette Gilert, May Milton sau Aristide Bruant, acesta din urmă uşor de recunoscut, cu umerii săi masivi, cu eşarfa roşie şi pălăria neagră.
Toulouse-Lautrec aliază comandamentele afişului cu viziunea personală
Toulouse-Lautrec a lucrat şi pentru mărci, pentru negustori care doreau să atragă clientela, cum ar fi imprimeria “Bella”, care i-a comandat afişul “Confetti”, pentru editorul André Marty sau lanţul de magazine de biciclete “Simpson”. Dar şi pentru scriitori, cu prilejul lansării unor volume, ca “Reine de joie” şi “Babylone d’Allemagne” de Victor Joze, sau pentru reviste care doreau să anunţe lansarea unui foileton.
Henri de Toulouse-Lautrec a ştiut să alieze imperativul comercial cu viziunea personală, a simplificat formele, a dat mişcare compoziţiilor prin oblice şi planuri successive, stabilind, pentru o lungă perioadă, caracteristicile afişului.
Dar creaţiile sale au imortalizat peste timp, prin talentului lui, o seamă de personaje efemere. Cine şi-ar mai aminti astăzi nume ca May Milton, de Madmoiselle Eglantine sau chiar de Jane Avril şi Aristide Bruant fără afişele lui?