Ieri, confratele și prietenul Dan Constantin a publicat în coloanele jurnalului.ro comentariul intitulat, cu amar de multă dreptate: „Democrație cu botniță”. Comentariu în care, după ce trecea în revistă „gafele de organizare, dramele produse de infecție, confuzia în informarea publicului, mereu în urma evenimentelor” de care se fac vinovate autoritățile investite să gestioneze Starea de urgență, autorul lansează un foarte necesar semnal de avertisment referitor la tendința guWERNanților de a ascunde sub preș faptele. Sub preș, adică sub cenzură! Cenzură căreia, pornind de la un episod din romanul „Desculț” al lui Zaharia Stancu, Dan Constantin îi spune pe nume: „botniță”. Pentru ca, în final, să ne avertizeze: „Pandemia va trece, dar putem să rămânem pentru mult timp cu botnița și să ne obișnuim cu ea”.
Poate că unor spirite pudibunde, ultra-sensibile, expresia aceasta-botniță- le vor zgâria urechile, domniile lor fiind obișnuite să audă doar armonii triumfaliste cu o foarte precisă adresă. Dar, dacă ne amintim că,de obicei, botnița se pune câinilor, animale noastre de companie, și dacă ținem cont de faptul că Edmond Burke, întemeietorul doctrinei moderne a conservatorilor, a denumit presa „câinele de pază al democrației”, atunci, cu siguranță, lucrurile vin de se leagă!
Foarte adevărat, Edmond Burke a mai emis și ideea că presa reprezintă „a patra putere” într-un stat democrat, dar nu cred că, unor interlocutori din categoria celor la care mă refeream mai înainte, le va suna bine ca acum, când ne aflăm în plină stare de urgență, să discutăm despre subiectul acesta. În schimb, dacă tot am evocat maxima potrivit căreia presa era denumită „câinele de pază al democrației”, eu zic cum că, în împrejurările actuale, nu ar fi deloc nepotrivit să ne amintim și de zicala românească „atunci când dai într-un cine, fii atent cine îl duce de zgardă!” Ceea ce, în situația de față, s-ar traduce cam așa: când vrei să pui botniță câte unui câine de pază al democrației, ia seama cine sunt proprietarii sau cei cărora acesta le ține companie!
Fac această mențiune având în vedere amenințările fățișe și chiar sancțiunile pecuniare aplicate, cu precădere, unei anumite părți a presei tipărite și din audiovizual, care au deranjat fețe grele ale momentului. Cu mențiunea că nu au deranjat pentru că au publicat lucruri neadevărate, ci tocmai pentru că au dat la iveală lucruri care anumiți prea puternici ai zilei le doreau a fi ținute cât mai strașnic și cât mai mult sub preș. Adică, cenzurate!
Situație pe care, încă, o mai negă, categoric și foarte sonor, trâmbițașii propagandistici ai guWERNării. Ce ne facem, însă, atunci când aflăm că , mai nou și mai nou,Centrul pentru jurnalism independent- entitate pe care în nici-un caz nu o putem bănui de afinități cu un anumit segment al spectrului nostru politic și doctrinar-, a transmis Executivului, Ministerului de Interne și Grupului de comunicare strategică un document din care am reținut această extrem de severă și întemeiată evaluare: „Punerea sub sechestru a informațiilor publice, amenințarea dosarelor penale, precum și oferirea de informații parțiale, astfel formulate încât să creeze beneficii de imagine aparatului de stat sunt periculoase prin susceptibilitatea de dezinformare și sunt apanajul unor vremuri de care vrem să credem că România s-a îndepărtat”.
După care, în temeiul Legii 544/2001 numită în limbajul curent al comunicatorilor „Legea informațiilor publice”, Centru de jurnalism independent solicită adresanților acestei cereri să ia un set de 9 (nouă!) măsuri pe care le consideră absolut necesare pentru asigurarea corectitudinii și celerității comunicării în condițiile Stării de urgență. Acesta este, așadar, un document , prin el însuși, de interes public, dar despre care subsemnatul a aflat abia după ce Ion Cristoiu l-a publicat într-o postare apărută pe blogul său. Făcând mențiunea expresă că nu s-a numărat printre cei cărora li s-a solicitat de către inițiatorii petiției să le susțină demersul cu propria semnătură. Nu aș vrea să se înțeleagă de aici că, întrucât nici subsemnatul nu a avut cunoștință până acum de respectiva cerere adresată guWernanților,am ales să fiu un Gică-contra și, cu atât mai puțin, că am de gând să o ignor sau să îi minimalizez importanța. Dimpotrivă, cred că inițiativa este binevenită și trebuie susținută public, indiferent de opțiunile politice sau de altă natură ale fiecăruia dintre noi, gazetarii din presa scrisă și din audiovizual.
Profit, însă, de ocazie și reamintesc faptul că, încă de la declanșarea crizei provocate de pandemia COVID-19, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a adresat un apel la solidaritate, realism și responsabilitate tuturor jurnaliștilor, indiferent dacă sunt sau nu sunt membrii ai uniunii, cerând, totodată, autorităților statului de drept să acorde mass media sprijinul necesar în vederea unei informări corecte, în timp real, asupra evoluției evenimentelor. Apel pentru care nu îmi amintesc să își fi declarat susținerea Centrul de jurnalism independent,dar asta nu îi afectează câtuși de puțin valoarea și importanța. Dimpotrivă, consider că, din moment ce mai multe entități ale breslei noastre semnalează, fără să fi avut o înțelegere prealabilă, aceleași foarte grave carențe care se manifestă în sistemul realizării și transmiterii informațiilor de interes public, atunci, cu siguranță,ceva este putred. De data asta,însă, nu în Danemarca, ci aici, la noi!
Revenind, pe final, la comentariul confratelui Dan Constantin, consider că ar mai fi măcar încă o idee despre care putem să discutăm cu multă atenție. Citez:”Pandemia va trece, dar putem să rămânem pentru mult timp cu botnița și să ne obișnuim cu ea”. Ar fi, și de data asta, multe și solide argumente care să susțină o asemenea suspiciune perfect rezonabilă. Dar, deocamdată, nu voi face asta. În schimb, pentru că am evocat numele lui Edmund Burke, dați-mi voie să vă reamintesc un anumit citat asupra căruia vă propun să meditați până la următoarea noastră întâlnire:”Vidul de putere nu este o invitație pentru instituțiile democratice, ci pentru liderii carismatici, de obicei autoritari”.
Știu foarte bine că, de obicei, după ce este adus în atenția marelui public un asemenea citat incitant, ca măsură de precauție unii autori adaugă numaidecât o formulă care să atenueze șocul. De regulă, ceva în genul „orice asemănare cu alte personaje sau întâmplări din actualitate, este absolut întâmplătoare”.
Cu toată dragostea, dar, de data aceasta, nu am să fac așa ceva!...