Pe drumul care lega odată Muntenia de Ardeal prin poarta Brașovului, la 43 de kilometri de Ploiești și o aruncătură de băț de Câmpina, dintre spinările verzi-argintii ale dealurilor poți întrezări, dacă ai noroc și chemare, fuioare de fum subțiri din focuri nestinse vreodată. În jarul lor au privit Basarabi, Brâncoveni, Grigorești, Luchieni, poate la fel cum privim noi astăzi: cu uimire și recunoștință.
„Brebule din brebenei/Străjuit de brazi și tei/Bravi strămoși ai mai avut/De-așa mândru te-au făcut”. Ecoul versurilor, naive și orgolioase totodată, se înfășoară pe turlele bisericilor, pe cruci și portițe jose din fier deschise spre străfunduri unduitoare, pe ulițe strâmte opintite spre nori din care cad astăzi neliniști noi. Cine să le mai audă, cine să le mai învie? Din podurile de iarbă ale Doftanei coboară tot mai puține care cu fân, tot mai rar și mai greu. Flăcăii și fecioarele s-au împrăștiat dinspre vetrele galbene ca mierea spre zări de funingine iute, usturătoare. Dorul din piepturi, zămislit la Brebu, la Pietriceaua sau la Podu Cheii, crește departe, la Londra, la Paris, la Madrid sau la Napoli. E subțiat în bancnote lucioase sau în transferuri instantanee, puțin zornăitoare și trimis pachet acasă, să sece și să se umfle iar, ca apele nestatornice ale Doftanei. „Apăi, s-au dus mulți prin străini. Ce să facă aici? Să umble la Câmpina ori la Ploiești pentru te miri ce bani ori să sature caprele prin crăpăturile munților? S-au schimbat vremurile, taică”. Bătrânul ațos cu vene umflate și repezi își netezește mustața zbârlită cu palma grea, neagră, sătulă de mângâierile pământului. Pe cealaltă o repede din rotundul unui băț agil spre iezii neastâmpărați. Cercetat dintr-o parte, pare un tinerel ușuratic, chiar un copil, cu nas fin, plete răsucite-n vânt și picioare slăbănoage, rășchirate. Ochii-i cată departe, în timp: „Cum e viața la Brebu? Liniștită și bună, cum să fie. Poate și frământată uneori… Cum a fost mereu, cum poate va mai fi”. Încremenește câteva clipe și chiar când privirea mi-a întâlnit turnul-clopotniță din valea săgetată de poteci, potecuțe, moșul-bărbat-copil scapă din piept firul poveștilor.
O biserică se scufundă, alta se ridică
„Brebu, Brebi. Numele ne-ar veni de la primul stăpân al acestor locuri, unu’, Brebu. Ori de la brebeneii ce umplu și-acum livezile necosite. Aiurea!”. Omul-timp întinde un deget-minutar: „Uite, vezi lacu’ ăla năpădit de brădiș? De acolo ni s-a tras porecla. Înainte vreme trăiau pe oglinda lui brebi, iaca niște rozătoare înrudite cu castorul. Azi nu mai viețuiește la suprafață nici brebul, nici castorul. S-or fi scufundat și ei cu zidurile”. Ce ziduri? - mă pomenesc murmurând surd. „Ziduri din piatră de râu și cărămidă. Se zice p-aci că în mijlocul lacului ar fi fost o prea semeață biserică ce demult își ieșise din cele sfinte. Călugării preacurveau, beau și mâncau ca niște haiduci. De supărare, Dumnezeu i-a scufundat cu totul, i-a dat pradă apelor. I-a zăvorât jos, acolo, în mâlul putred. Atunci a dispărut și lumina de pe vale, parcă toate bordeiele fuseseră săpate din întuneric”. Mă încordez să pătrund tainele și semnele znoavei, dar n-apuc să mă dumiresc că moșul se aprinde iar: „Secoli mulți s-au scurs așa, în beznă, până ce un Domn coborât pe pământ s-a milostivit să ne dea înapoi lumina. Așa mult s-a trudit s-o trezească la viață, că altul, un om în carne și oase, a săvârșit până la urmă lucrul. Lumina au încuiat-o tot între zidurile unei biserici, una nouă, ’conjurată cu pietre groase, turnuri, metereze și ferestruici cât o rândunică. De-atunci înainte ne-a revenit noua sarcină de-a o apăra. Lumina, zic”. Pupilele bărbatului fără vârstă se dilată, irișii verzi coboară spre mănăstirea-cetate de la picioarele noastre: „Uite-o, e tăcută ca o mireasă. Lumina n-a pierdut-o, nu încă. Unii cred că lumina e de de fapt învățătura strânsă în cărțile scumpe dintre pereții ei. Cine mai știe...”.
Doi voievozi pun umărul
În fața noastră, la marginea unui vârtej de verdeață ce seamănă izbitor cu pieptănătura unei femei-faraon din stirpea macedoneană a Ptolemeilor, o biserică ce aduce mai mult cu casa unui clan războinic strălucește: Mănăstirea Brebu. Ansamblul arhitectural este legat, oficial, de vizita lui Matei Basarab pe Valea Doftanei, consumată undeva prin 1642. Opt ani mai târziu, potrivit pisaniei, domnul valah dispunea începerea lucrărilor pentru ridicarea mănăstirii-cetate. Avea să fie finalizată de un alt voievod muntean, Constantin Brâncoveanu. Edificiului pictat ulterior de Sava Henția, elevul lui Theodor Aman, mai cuprindea un turn-clopotniță înalt de douăzeci și șapte de metri (dotat cu două rânduri de metereze), un brâu din pietroaie gros de doi metri și înalt de cinci și o casă de odihnă pentru domn. În acest căsoi boieresc au fost strânse de-a lungul sutelor de ani multe, multe raze de lumină. Fondul bibliofil era celebru în epocă, iar câteva dintre primele tipărituri din Țara Românească și Moldova, trase în litere chirilice, se regăseau aici („Îndreptarea Legii” - Târgovişte, 1652, un important cod de reguli pentru epoca Mateiană, „Cazania lui Varlaam”, tipărită la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi în 1643, sub domnia lui Vasile Lupu, „Biblia” lui Şerban Cantacuzino din 1688, tipărită la Mănăstirea Snagov de către fraţii Radu şi Şerban Greceanu). Tradiția luminii răspândite prin învățătură a continuat la mănăstirea cu hramul Sfinților Mihail și Gavril din Brebu. La mijlocul secolului al XIX-lea, de pildă, aici a funcţionat un fond valoros de manuscrise şi documente, biblioteca arhimandritului Ghenadie Pârvulescu (arsă, din păcate, în incendiul din 1 decembrie 1855, care a distrus și toate chiliile).
Sanatoriu, azil, muzeu
Menirea culturală n-a pierit însă. În pronaosul bisericii a luat ființă prima școală din Brebu, unde copiii scriau pe tăblițe de nisip. Venit să-i înfrumusețeze pereții, pictorul Sava Henția a locuit aici între 1886 și 1904, perioadă în care l-a găzduit și pe Nicolae Grigorescu, artistul care-și făcuse culcușul la Câmpina. Dincolo de feluritele fețe ale Doftanei nemurite în acuarele, răzbate însă mai vivace un mic snop de litere aranjat de delicatul Ștefan Luchian, el însuși oaspete al ansamblului medieval: „La Brebu, m-am închis în lumină”. Nimic mai fragil, nimic mai nepământean. Ce recunoștință răzbate din gândurile pictorului ce a amestecat culorile la Podu Cheii! Așadar, lumina a continuat să vegheze. „Cât au putut oamenii s-o ție vie. Trebuie să știi că locul sfânt a cunoscut și alte vremuri. A fost, pe rând, sanatoriu, preventoriu, azil de bătrâni, muzeu”. Moșneagul cu alură de adolescent are dreptate. Abia în urmă cu nouă ani tăvălugul istoriei s-a potolit, iar biserica-cetate în care s-au închinat cândva ctitorii Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu și-a recăpătat sensul. A renăscut cu obște de maici și rânduială cuviincioasă. Când am trecut pe sub turnul-clopotniță și am atins cu mâinile mele zăvoarele, mușcatele erau deschise în toată splendoarea lor roșie, mov, liliachie, albă. Lumina era și ea peste tot liberă.
Material secundar, în continuare
Un parc la țară, de negăsit în orașele țării
Am coborât printr-un arc de cărămidă încordat de o portiță din fier forjat în roata cetății-mănăstire și când am privit spre legendarul lac din Brebu și spre pădurile ce foiau ca niște străjeri de jur-împrejur, am rămas preț de un minut cu gura căscată. Trifoiul tuns mărunt, aleile îngrijite, brazii suiți ca niște candelabre în azurul molatic, de sfârșit de vară, veverițele care țopăiau nestingherite la firul ierbii, până și femeile-zâmbet de degetele cărora erau agățați copii rotunzi m-au tulburat mai ceva decât un vis verde elvețian. E oare posibilă o asemenea minune în România? Cum de n-a șutit nimeni prunele, merele, murele care atârnau în ciorchini la picioarele noastre? Cum de nu sunt gunoaie împrăștiate pe jos, printre crengi, printre noi? Cum de n-a răstignit nimeni vreo veveriță? „Parcul a fost amenajat așa cum îl vedeți doar de doi ani, până atunci fusese o ruină, un tăpșan, o scorbură”, mă înștiințează un cetățean prins în hora rolelor alături de propria nepoțică. Am urmat, distrat, drumeagul ce m-a purtat într-un cerc în care erau montate mai multe aparate pentru gimnastică. „Biciclete”, „bărci”, „capre pentru abdomene”, o sală de fitness în aer liber. Am încălecat o șa din plastic dur și am apăsat pedalele, în încercarea de a înțelege ce a fost și ce mai urmează să fie în acest loc pe care lumea îl recunoaște astăzi sub numele Parcul Brebu.
„Ce călugări, domne’, e plin lacu’ de somotei”!
Stârnit de amintirile moșului-bărbat-copil, am coborât nerăbdător până la Lacul Brebu. Din stânga luciului de apă răzbăteau acorduri de searbădă gamă de acordeon - o bilă neagră, mi-am spus - și vreo două, douăzeci de vile pestrițe (aici mă abțin). Absorbit de povestea cu biserica scufundată în lac pe motiv de preacurvie, am luat cu asalt primul domn care mi-a ieșit în cale, un vizitator la bustul gol, pe brațul căruia atârna o undiță. Omul n-a ezitat să pareze stupefiat: „Ce călugări, ce biserică îngropată-n apă, domne’, e plin lacu’ de somotei și de roșioare!”.
O casă cu adevărat domnească
Casa Domnească, parte a ansamblului mănăstiresc Brebu, a fost concepută inițial ca reşedinţă de odihnă a familiei domnitoare, loc de refugiu şi de rugăciune. Era și este formată din opt încăperi, un pridvor mare destinat banchetelor, două pivniţe și un foişor impresionant. Pivniţa mare (10 pe 22,5 de metri) a fost împărţită, prin intermediul a trei piloni, în şase compartimente egale. Pivniţa mică era destinată depozitării legumelor, dar fusese amenajată şi ca refugiu în caz de primejdie.
Se răresc brebenii
Comuna Brebu, alcătuită din satele Brebu Mănăstirei, Brebu Megieșesc, Pietriceaua și Podu Cheii, se află în județul Prahova, la șapte kilometri de Câmpina. Populația așezării subcarpatice număra 7.103 locuitori, potrivit recensământului efectuat în 2011. La „numărătoarea” anterioară, în 2002, se înregistraseră 7.719 locuitori. Oare câți brebeni or mai fi astăzi, în epoca globalizării?
Muzeul și colecția pe care le conține ansamblul arhitectural Brebu sunt în mare parte opera istoricului Nicolae Simache, ctitorul muzeelor prahovene
Primele atestări documentare legate de Brebu sunt consemnate de cronicile comerciale brașovene din anii 1529, 1530 și 1543. Negustorii brebeni duceau la Brașov produse de pielărie, alcool din fructe, produse din carne conservate, articole de croitorie
Brebul, rozătorul de la care probabil și-a luat numele și satul, a trăit până în urmă cu nouăzeci de ani în arealul Doftanei. Bătrânii încă își amintesc de animalul înrudit cu castorul
Nu trebuie să imiți natura, nici s-o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei. Privesc cu ochiul, dar lucrez cu sufletul”, Ștefan Luchian, pictor