În lada de zestre a artei româneşti au rămas pentru totdeauna creaţiile marelui Caragiu, Constantin Tănase în „Actorul şi Sălbaticii”, rolul furtunos din „Un tramvai numit dorinţă”, teribilele anchete pe care căpitanul Caragiu le făcea cu trioul genial al escrocilor din B.D., Bibanul, Puiu Călinescu şi Jean Constantin. Şi a venit seara blestemată de martie 1977 când s-a cutremurat pământul de s-a răsucit singură şi cheia în broască. La ora aceea, Caragiu îşi plimba căţelul, împreună cu prietenii şi discipolii care-l iubeau, de exemplu Mălăele, dar în acea seară a întârziat în casă aşteptând cu înfrigurare un telefon de la nevasta lui plecată undeva cu amantul la munte, cum zicea lumea. O actriţă de mâna a şaptea, plantată de Caragiu în diverse roluri, deşi ea ducea tava ca orice figurantă de vărsa şi cafeaua din ceaşcă. Coborâse de la etajul de sus şi prietenul lui drag, Bocăneţ, marele realizator de divertisment în televiziune, şi au depănat amintiri la o ceaşcă de cafea. Au ales cea mai rea soluţie, ieşind pe casa scării, acolo unde e sinucidere curată. Când în muntele de dărâmături colegii de teatru şi iubitorii de Caragiu scormoneau cu unghiile să-l găsească pe marele actor, nevasta striga să-i caute cutia cu bijuterii.