De asemenea, dacă revin la aparate cele antrenate de Bellu şi Bitang e imposibil să nu obţină un aur olimpic la peste 30 de ani. Aşa cum Marian Drăgulescu o putea face la 40, dacă era un pic mai ambiţios.
Şi am făcut greșeala de neiertat să postez pe Facebook clasamentul pe medalii la Jocurile Olimpice din 1984, când am obţinut 53, din care 20 de aur, 16 de argint şi 17 de bronz, ceea ce ne-a plasat pe locul doi în ierarhia pe naţiuni. Dar bineînţeles că imediat au apărut unii care au ţinut să precizeze doct că acest lucru s-a întâmplat deoarece au boicotat competiţia URSS şi Republica Democrată Germană. De parcă dacă ar fi participat automat ar fi luat şi medaliile pe care le-au obţinut sportivii noştri. Şi asta numai pentru că erau din fostul lagăr socialist.
Probabil că dacă ar fi concurat la J.O. ruşii şi germanii democraţi, am fi luat la Los Angeles tot 4 medalii, precum la Rio de Janeiro și Tokyo, nu 53, cam asta se deduce din luarea de poziţie, care infirmă profeţia lui Hagi din 1998: „Merităm să ne faceţi statuie pentru ce am făcut noi, având în vedere condiţiile din România. Rezultatele cântă cu noi. Se duce fotbalul românesc. Se duce. Zero. În doi-trei ani, zero”.
Dar eu aici nu vreau să arunc cu noroi, să sugerez că administrarea economică a României îşi pune amprenta şi asupra sportului, ci că e necesar să găsim soluţii. Pentru ca cele 4 medalii să fie 10 e nevoie să fie rechemate de la pensie: Gabriela Szabó, Daniela Silivaş, Simona Amânar, Cătălina Ponor, Lavinia Miloşovici, chiar Nadia Comăneci şi Ecaterina Szabó. Iar la băieţi, la inele, e musai să ne reprezinte Dan Grecu. Dacă Bruce Willis s-a descurcat în „Greu de pensionat” pot şi cei menţionaţi să aducă mai mult de patru medalii României.
Problema e că cine face astfel de comentarii, am luat 53 pentru că au lipsit ruşii, nu recunoaşte valoarea sportului românesc de atunci pentru ca nu cumva să poată fi comparată cu cea din momentul de faţă.