Ioana Chicet-Macoveiciuc a fost mereu o voce puternică în mediul online cunoscută drept Prinţesa Urbană, însă în ultimii ani i-a cucerit pe cititori cu cărţile sale dedicate părinţilor, copiilor dar şi cu romanele sale pline de iubire. În prezent lucrează la trei cărţi pentru copii, iar anul viitor are în plan să scrie o carte despre mame şi despre superputerile lor. Înainte de a trimite textele din cărţile pentru copii spre publicare, Ioana Chicet-Macoveiciuc cere şi părerea unui psiholog despre ce a scris.
O carte de nonficțiune, două romane și patru cărți pentru copii. Toate în doar câțiva ani. Cum a început aventura ta în lumea cărților și a scrisului?
Am început să scriu când, în ultimul an de liceu, profil matematică (multă)/fizică, am decis că nu vreau să fac Politehnica, așa cum se așteptau profesorii și familia (îmbătată de succesele mele pe la Olimpiadele de mate), ci Jurnalism. Ca să pot intra la o facultate cu profil real, după ce ani de zile ignorasem tot ce avea legătură cu literatura, stilistica și gramatica (știți și voi cum e, dacă ești olimpic la o materie, ești scutit de eforturi la toate celelalte), ba mai mult, să pot intra la o facultate la care se băteau unsprezece candidați pe un loc, a trebuit să citesc mult și să scriu și mai mult. Am citit în patru luni toate cărțile din programa de liceu și am scris, aruncat și rescris sute de texte despre ele. Am făcut interviuri cu Ion înainte s-o violeze pe Ana, cu Pupăza din Tei și cu cetățeanul turmentat, am făcut reportaje din tranșee pornind de la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, am făcut portretul Marei și al Fefelegii, am investigat jurnalistic Baltagul și Miorița și la finalul tuturor acestor cazne, profesorul meu de scris a decis că da, am șanse să iau 5 la admitere și poate, vreodată, să mă fac om care scrie.
Asta era acum douăzeci de ani. Au urmat patru ani de facultate în care am învățat să fac presă: scrisă, TV, radio, agenție. Am ales, la final, scrisul. Am trimis texte la multe reviste, am început să lucrez pentru câteva dintre ele. De 11 ani scriu și pe blogul meu. Și de vreo trei, și în cărțile mele. Trăiesc cu uimire exclusiv din scris de mai bine de un deceniu.
Putem spune că cea mai mare influență în acest caz au avut-o copiii asupra ta? Ai fi scris dacă nu aveai copii?
Cu siguranță aș fi scris și dacă n-aș fi devenit mama copiilor mei. Am scris mult și înainte de ei. E drept însă că acum scriu altfel, ca să supraviețuiesc. Mi-am dat seama repede că dacă nu mă vindec, n-o să-i pot crește așa cum îmi doream, drept, cu calm, iubire, respect și răbdare. Așa că am început să merg la terapie și să scriu ca terapie. Scrisul meu a crescut încet, odată cu adevărurile pe care le-am aflat despre mine. Am căpătat curaj să scriu altfel, să tai mai adânc în carne înainte s-o expun altora.
Mai am multe de aflat, de vindecat și de învățat, cu siguranță. Am făcut abia primii pași pe un drum pe care-l sper lung. Vreau să scriu mai mult și mai bine, să mișc mai mult și mai bine, să trag cu mine spre vindecare cât mai multe suflete amorțite, în căutare de viață.
„Vreau ca cititorii mei să simtă bucurie”
Scrii cărți pentru oameni mari și oameni mici. Mie mi se pare că cel mai greu este să scrii pentru copii. Trebuie să alegi mesajele cu grijă, să pătrunzi în lumea lor colorată și în sufletul lor deschis pentru noutăți. Cum e pentru tine?
Da, cu siguranță să scrii cărți pentru copii e mult mai greu. Copiii au încă toate simțurile deschise, acute, vin pe lume știind lucruri profunde, pe care noi le-am uitat. Și te cred orice le-ai spune, pentru că așa sunt ei, buni, curați, orbi la manipulare. Un cuvânt poate schimba lumea unui copil. Eu vreau ca toate cuvintele mele care ajung la ei să-i asigure că sunt nemaipomeniți, că merită toată iubirea și încrederea lumii, și mă tem, îmi tremură sufletul că poate greșesc și un cuvânt aici sau altul acolo le poate strica lumea magică, relația lor specială cu Universul. Așa că șterg și rescriu, tai și arunc, apoi revin la cuvintele cele mai simple, la dialoguri calde și scene duioase, în care știu că toți copiii găsesc confort, liniște și iubire. Ah da, și mereu trimit textele înainte de orice către un psiholog, doar așa, ca să mă asigur că nu fac vreun rău.
Cu ce vrei să rămână cititorii după ce ajung la ultima pagină din cărțile tale? Care sunt mesajele principale?
Vreau să simtă bucurie că sunt vii, să le vibreze sufletul, să zâmbească sau să-și șteargă lacrimile, să vrea să redeschidă cartea mea sau orice altă carte, să fie siguri că adevărul despre sine e calea cea mai ușoară către o viață trăită din plin. Cu toții purtăm răni multe și vechi, cu toții avem nevoie de iubire mai mult decât orice. În toate cărțile pun, într-o formă sau alta, acest mesaj: cineva sigur te iubește pentru ceea ce ești, ceea ce e un alt fel de a spune că totul va fi bine, câtă vreme încă ești în viață.
Cu doi copii mici, când mai ai timp să scrii în liniște?
În liniște nu scriu aproape niciodată. Idei îmi vin mereu, uneori, în timp ce ne dăm cu toții cu trotinetele în parc, îmi vine o idee de carte pentru copii. Îmi curg în cap pagini întregi de text în timp ce rulăm cu viteză pe rampe. Apoi ajungem acasă, le pun copiilor de mâncare, ne spălăm, îi bag în pat, le citesc, apoi, după ce ei adorm, în câteva ore pun totul pe hârtie. Apoi, a doua zi, recitesc și șterg jumătate. Rescriu. Apoi șterg iară. În rest, printre picături, cât ei se joacă unul cu altul (câteva minute pe zi), cât ies cu tatăl lor în parc (două ore pe săptămână). Liniște nu e niciodată la noi acasă, și e foarte bine așa. Viața mea are soundtrack de râsete de copii și de maaaami maaami. N-aș schimba o notă!
Scrie despre cum să ne creştem copiii
Din tot ce ai scris, care este prima carte pe care ar trebui să o citească o viitoare mamă?
Aș spune că „O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă”. E cartea devenirii mele ca femeie și ca mamă. Am pus acolo multe episoade din copilăria mea, acum 35 de ani, parentingul era destul de diferit de cel de azi. Am pus în carte și multe episoade din copilăria mea de acum, când mă joc în sfârșit așa cum mi-am dorit dintotdeauna, sărind pe canapea și alergând prin casă fără să mă tem că mă cearta cineva că fac zgomot. Am scris mult în cartea asta despre de ce e important să ne creștem copiii respectându-le individualitatea, de ce e important să nu-i educăm cu pedepse, frică, palme și strigăte. Copiii sunt foarte dornici să respecte regulile și să ne mulțumească, dacă avem o relație bună cu ei, dacă petrecem timp frumos împreună și dacă îi vedem cu adevărat. Trebuie să încetăm să mai considerăm că ei sunt plastilină în mâinile noastre, că trebuie să-i transformăm în versiunile noastre mai mici, să le impunem ce să-și dorească și ce să facă. Sigur, e rolul nostru să le asigurăm siguranța, să le punem limite, să le spunem NU când e cazul, dar e important să facem asta cu respect față de ei, calm și explicații.
Cum vezi tu fenomenul de parenting de la noi din țară? Este o discuție destul de lungă, dar spune-mi câteva impresii. Acum, în era tehnologiei, avem acces la tot felul de informații, bune, rele. Mi se pare destul de greu să triezi.
De fapt, nu e așa de greu, dacă ai în minte câteva principii de bun-simț. Funcționează foarte bine în parenting, ca în orice altă relație, regula respectului și a onestității. Vrei să avem o relație bună? Respectă-mă și nu mă manipula. Nu te supăra pe mine că vreau mult la tine în brațe, sunt mic, te iubesc, ești totul pentru mine, nu văd, nu aud, am nevoie de tine să mă înveți. Nu mă grăbi, nu mă compara cu alții, nici ție nu-ți place să facă asta altcineva cu tine. Copiii sunt tot oameni, au aceleași nevoi și dureri ca și noi.
Sechelele vieţii în comunism
Ai primit critici? Nu neapărat pentru cărți, ci pentru ideile pe care le susții în legătură cu creșterea copiilor. Cum gestionezi un feedback negativ?
Da, sigur, critici primesc mereu, legate de cărți, de articole, de alegerile pe care le fac. Am primit multă ură pentru că nu pun poze cu copiii mei nicăieri. Am primit ură că nu-i las la desene animate. Și că nu le dau dulciuri din magazin. Cred că e normal când audiența e atât de mare, când oamenii mă cunosc doar așa, limitat, printr-un text pe zi. Își fac tot felul de scenarii despre cum sunt eu de fapt și e foarte ușor să ajungă să simtă dezamăgire sau ură la adresa mea. Pare că am o viață perfectă: fac ce-mi place, câștig bani din asta, stau mult cu copiii, merg în vacanță o dată pe an. Da, am toate astea, dar muncesc continuu pentru tot ce am, scriu de două decenii zilnic, mă culc după miezul nopții și uneori îmi pun ceasul la 5 dimineața să termin de editat o carte sau de scris un articol, alerg de la o întâlnire la alta, de multe ori cu amândoi copiii după mine, în weekenduri am evenimente pe care le prezint sau lansări de carte în țară, conduc ore în șir cu cărțile în portbagaj, și fac asta de ani de zile, fără pauză. Tot ce am construit și am a venit cu multă muncă și multă dorință de a face bine. Din fericire, majoritatea celor care mă citesc știu, simt asta, și-mi trimit des aprecierea lor, așa că numărul mesajelor frumoase este mereu mult mai mare decât celelalte. Din cele negative, după ce trec de durerea pe care mi-o provoacă, încerc să iau ce-mi poate fi util, apoi le uit și merg mai departe.
Mulți dintre noi am prins și comunismul. Avem părinți care ne-au crescut așa cum au putut. Ne-au iubit în felul lor, fără să ne spună zilnic acest lucru. Ce crezi sau ce le spui celor care cred că noile generații își răsfață prea mult copiii și că noi am ajuns adulți ok, deși nu am primit atât de multă atenție?
Noi am crescut într-un sistem autoritar, și la nivel de stat, și la nivel de familie. Copiii erau un fel de sub-oameni care trebuiau să facă ce li se spune, să nu comenteze, să fie bucuroși că au un acoperiș deasupra capului, să ia note mari, că altfel era rușine mare, să nu plângă, să încaseze câte-o palmă, că fără ea, nu ajungeai om. Am supraviețuit, dar cu ce preț? E suficient să observăm cât suntem de pasivi, de tăcuți, cât de tare ne sperie discuțiile despre emoții sau despre sexualitate, câtă frustrare acumulăm în noi pentru că ne e rușine să spunem ce vrem, ce simțim, pentru că ne e rușine să cerem ajutorul, și ne încărcăm de furie pe care o descărcăm asupra altora în trafic, pe Facebook, acasă.
Eu cred că dac-am fi fost crescuți cu mai mult respect și mai multă atenție, acum am fi fost mult mai bine, fiecare dintre noi și noi, ca nație.
Copiii răsfățați au existat și atunci, există și acum. Nu e vina lor că nu li s-a spus NU, că au primit multe jucării în loc de timp cu mama și cu tata. Acești copii se adaptează greu la realitate și sunt mereu nemulțumiți, dar asta nu ține de vreo epocă anume, ține tot de lipsa de iubire și de asumare din partea părinților, iar asta a existat dintotdeauna. Cine a vrut sa ofere copilului timp și iubire, le-a oferit și în război, și în comunism, și în mileniul 3.
Lucrezi la vreo carte anume acum?
Acum lucrez la trei cărți pentru copii, una dintre ele este despre intimitatea fiecăruia dintre noi. Îmi doresc mult ca fiecare copil din țara asta să știe că nu este în regulă să fie atins de nimeni împotriva voinței lui, că nu trebuie să se pupe cu mătușa dacă nu vrea, că poate spune NU și că ceilalți sunt obligați să îi respecte alegerea. Textul este acum la ilustrat și va fi gata de tipar în luna mai.
În toamnă voi lansa o altă carte ilustrată pentru copii despre mama. E un text pe care-l port cu mine de mult, despre cum era mama când era mică, ce trăsnăi a făcut ea, cum a crescut apoi și l-a cunoscut pe tata (o mamă și un tată generic, nu ai mei), cum și-au dorit să aibă și să fie mai mult, așa că în mama s-a cuibărit copilul, care a crescut acolo până când s-a decis să se nască, apoi despre relația suavă între mamă și pui, despre somn și iubire și alăptat și crescut mare, despre copilul care crește și devine părinte, iar mama devine bunică. Cartea e cu totul ca un fel de matrioșcă, poveste în poveste, despre iubirea de mamă care nu se termină niciodată. Textul e ilustrat de Irina Neacșu, cred că va ieși un vis frumos. Așa văd eu cartea asta.
Iar cea de a treia carte va fi gata la începutul verii, e o continuare a aventurilor lui Ema și Eric, frații pofticioși au ajuns deja la cea de a patra carte despre ei, de data aceasta pleacă în vacanță, unde trec prin tot felul de aventuri nebune.
Cu toții purtăm răni multe și vechi, cu toții avem nevoie de iubire mai mult decât orice. În toate cărțile pun, într-o formă sau alta, acest mesaj: cineva sigur te iubește pentru ceea ce ești, ceea ce e un alt fel de a spune că totul va fi bine, câtă vreme încă ești în viață.
„Anul viitor am în plan o carte pentru mame, o carte despre noi, despre superputerile noastre. Să vedem dacă mă țin puterile s-o și scriu!”