- Jurnalul: Tulburătoare carte ați scris, stimate domnule Gheorghi Gospodinov, vă felicit din inimă, inclusiv pentru construcția și firul conducător ale romanului. Citind și tot (re)citind „Fizica tristeții”, m-am pomenit că revin la secvențele care mi-au dezmeticit și întărit curiozitățile, mirările suprapuse cumva (și) peste amintirile copilăriei mele - deh, Balcanii. Fragmentul în care micul Gheorghi/ bunicul este lăsat la moară, în bătaia norocului, de mama/ bunica copleșită de greutățile vieții în vremea Marelui Război, l-am povestit și l-am explicat fiului meu, care nu înțelegea de ce tatăl lui lăcrimează în timp ce citește. E mare lucru în ziua de astăzi, domnule, să plângi citind o poveste cu rădăcini atât de palpabile în memorie. Ce să mai spun despre scena întâlnirii dintre unguroaica care și-a așteptat toată viața iubitul și nepotul acestuia, năzărit în poarta casei ei ca o nălucă a bărbatului de altădată? Minunate crochiuri! Și-acum, primele iscodiri: când, cum, unde și mai ales de ce ați scris „Fizica tristeții”?
- Gheorghi Gospodinov: Mulțumesc pentru cuvintele emoționante, calde chiar. Am început să scriu „Fizica tristeții” în urmă cu zece ani. De atunci am tot purtat cu mine această carte în diferite locuri pe unde am rătăcit, am mai scris, am mai pritocit, am mai contemplat ideile (insist asupra ultimei acțiuni, reveria face parte integrantă din munca depusă la acest roman). Așadar, am conceput primele rânduri într-un orășel de lângă Berlin, Wannsee, am continuat să scriu într-o mănăstire din Elveția și am finalizat cartea într-un sătuc agățat de munții Bulgariei. Procesul creației a fost ca o plimbare într-un labirint, or, se știe că într-un labirint poți pierde ușor noțiunea timpului tot încercând să-i afli ieșirea. Provocarea a fost să găsesc și apoi să urmez firul conducător al Ariadnei, vocea călăuzitoare a acestei creații. Mi-am dorit să păstrez această structură de tip roman-labirint și sper că am reușit.
Învață să vezi copilul, nu monstrul!
- Fără îndoială.
- De ce am scris această carte? Pentru că trăiau în mine povești nespuse ce nu-mi mai dădeau pace, povești crescute din tristețea Bulgariei, dar și din Tristețea care ușor-ușor începe să se reverse dinspre întreaga lume spre noi. Am scris pentru cei părăsiți, pentru toți cei uitați - din timpurile mitologice până în zilele noastre - un soi de istorie a abandonului. De ce? Pentru că mai cred în povești, în puterea lor de a alina, de a oferi empatie. Când ești capabil de empatie poți vedea omul din Minotaur, ceea ce nu-i puțin. Am scris o pledoarie pentru Minotaur, mai ales pentru cei care trăiesc printre noi. Dacă „Fizica tristeții” a fost bine înțeleasă, atunci, când vei închide această carte, vei vedea în Minotaur nu monstrul, ci copilul părăsit din el.
- Scrisul la această carte v-a eliberat, v-a vindecat de povara memoriei sau v-a obligat la mai mult? Până la urmă, a fost și este un volum bine primit, atât de critica literară, cât și de cititori. Ați mai putea elabora un alt roman pe același șablon sau „Fizica tristeții” a sintetizat tot ce aveați de mărturisit din labirintul Minotaurului?
- Ah, amintirile, trecutul! Sunt subiecte atât de vaste, încât am încercat și mă străduiesc încă să le cuprind în toate creațiile mele, de la poezie la proză scurtă. Uite, și în cel mai nou roman, „Adăpostul timpului”, al cărui personaj principal e Gaustin (l-ați întâlnit în „Fizica tristeții), abordez chestiunea memoriei. Aș zice chiar că aici o duc până-n pânzele albe. L-am pus pe Gaustin să aibă grijă de oamenii care-și pierd amintirile, de cei suferinzi de Alzheimer, chiar și de cei care nu mai suportă să trăiască în prezent și preferă să se retragă la adăpostul timpurilor trecute, mai bune. Mă opresc aici cu indiciile, nu de alta, dar cartea urmează să apară și în România.
Lupii albi de la Turnu Măgurele
- Notați undeva, în prima parte a romanului, că scriitorul e asemenea melcului fără cochilie sortit să vindece, odată înghițit, ulcerul omului suferind, rareori propriul ulcer. Pentru că tot sunteți un individ care-și câștigă pâinea din scris (sau cel puțin așa îmi place să cred, inclusiv despre mine), nu ratez să vă chestionez: se poate trăi decent din scris în Bulgaria zilelor noastre?
- Mi-ar plăcea să cred că da, deși știu că nu sunt mai mult de zece astfel de scriitori. De fapt, oriunde în lume e greu să te întreții exclusiv din ce scrii, darămite în Balcani…
- În ce timp v-ar fi plăcut ori v-ar plăcea să trăiți, domnule Gheorghi Gospodinov? Și de ce?
- Această curiozitate rezonează perfect cu subiectul celui mai nou roman al meu. Ca să fiu sincer, cam aceasta ar fi tema lui. De altfel, unul din personajele poveștii spune la un moment dat: „Aș vrea să fiu un copil de 12 ani în orice epocă mi-ar fi dat să trăiesc”. Cât despre mine, mă dau în vânt după anii 1930 (nu și după cum se termină) și 1960, mai ales după 1968, anul în care m-am născut și asupra căruia am ridicat pretenția de a mi-l aminti pe de rost. Bine, ador și anii 1990, când eram tineri și optimiști.
- Există o adversitate surdă între bulgari și români - am fi ipocriți s-o ignorăm -, o construcție culturală (chiar și la nivel academic) nu tocmai onorabilă, de aceea vă solicit franchețe dacă veți răspunde următoarei mirări: ce vă vine imediat în minte când auziți cuvintele „România”, „Români/ „Române”, „Asan”, „Războaiele Balcanice”, „Dobrogea”, „Balcic”?
- Iată ce-mi trece chiar acum prin cap: Cioran, Dunărea, 1989, Ceaușescu, Dracula, Turnu Măgurele, lupii albi din Turnu Măgurele (această imagine îmi parvine de la Radichkov, scriitorul nostru celebru), ierni negre și reci, toamne târzii, sate sărace, apartamente de bloc socialiste, Cărtărescu, Blandiana, Sadoveanu, Eliade… Toate asocierile mele vin, după cum vedeți, dinspre literatură.
Matei Vișniec, Nora Iuga, Ana Blandiana…
- Nu găsiți că sunt prea puține poduri peste Dunăre, prea puține punți între Bulgaria și România (dincolo de exodul estival consumat de la nord la sud)?
- Absolut! E o rușine să avem doar două poduri între noi. Tipic pentru țările din această regiune unde s-a propagat o cultură anticonexiune, împotriva curiozității cumva. De altfel, pe cei mai mulți dintre scriitorii români i-am întâlnit nu la București ori la Sofia, ci la Berlin sau la Leipzig. Oricum, observ că încet-încet au răzbătut în lume nume noi ale cinematografiei și literaturii române. Foarte mulți autori români buni au fost traduși în ultimele două-trei decenii. Standul de carte românească este nelipsit, în ultimii ani, de la Târgul Cărții din Sofia. Așadar, podurile în cultură sunt mult mai numeroase decât cele două arcuite peste Dunăre.
- Ce artiști români v-au atras atenția, ce scriitori agreați?
- Apreciez regizorii români, filmele lor, dar aveți de asemenea scriitori de calibru. Pe unii dintre ei i-am cunoscut personal și-i admir. De pildă, Cărtărescu, Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Filip Florian, Matei Vișniec, Nora Iuga, Ana Blandiana… Ador poezia românească a anilor 1960-1970-1980, pe care am accesat-o grație unor traduceri impecabile în limba bulgară.
- Cine a fost mai bun? Hagi sau Stoichkov?
- (râde) Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar rămân cu Stoichkov.
- Ce iubiți cel mai mult din cultura balcanică? Ce disprețuiți?
- Iubesc sensibilitatea și autoironia oamenilor. Nu-mi place machismul provincial.
Comunicarea ne-ar putea vindeca de război
De ce ar avea nevoie omenirea pentru a se vindeca definitiv de pornirile dușmănoase, rele, violente? Ar fi suficientă compasiunea (care răzbate atât de delicat din gândurile așternute între copertele romanului „Fizica tristeții”) pentru a înlocui războiul? Gheorghi Gospodinov are cuvântul: „Vedem cu toții ce se întâmplă zilele acestea în Ucraina și cred cu tărie că doar compasiunea ne mai poate vindeca de rău. Dar mai întâi, pentru a ne înțelege pe această cale a emoției, ar trebui să ne ascultăm atent unii altora poveștile. Trebuie însă să ne deschidem urechile și inimile pentru a le auzi, pentru a ne auzi, pentru a-i face auziți pe alții. Fără acest schimb de povești nu va exista niciodată compasiune. Poate nu va fi suficient pentru a opri războaiele, dar ar fi, cu siguranță, un bun început”.
Țara invizibilă a săracilor
Gheorghi Gospodinov a relatat la un moment dat în romanul său un episod tulburător. Sub titlul „Traficanta de bebeluși”, scriitorul a scos la lumină povestea unei femei care-și vindea copiii în Grecia pentru a avea bani să-i crească pe cei rămași acasă, în Bulgaria. De aici, din acest stupefiant ochi de viață, s-a desprins și întrebarea: ce înseamnă să fii sărac/ ă în Bulgaria de acum, în Europa noastră? „Nu mi-e ușor s-o spun, dar faptele vorbesc de la sine: suntem campionii sărăciei în Europa, în Europa Uniunii Europene, bineînțeles. În toți acești ani de rivalitate cu România, Bulgaria a pierdut (sau a câștigat acest trist prim loc). Chestiunea e însă foarte serioasă. Sărăcia s-a adâncit atât de mult, mai ales în Bulgaria rurală! Și, din păcate, nu este un fenomen specific doar Bulgariei. Potrivit unor statistici ale ultimilor cinci ani, populația aflată sub limita sărăciei în Europa depășește 80 de milioane de indivizi! Imaginați-vă, un asemenea număr ar umple o țară precum Germania, Spania sau Franța. Invizibila țară a săracilor...”
Ce înseamnă femeia? Dar iubirea?
„Femeia? Nici măcar nu îndrăznesc s-o definesc. Dar din ce-am învățat până acum, poate fi ceva asemănător scrisului și literaturii. Femeia iubită trebuie inventată mereu și mereu, zi de zi. Ceea ce iubești implică efort și inspirație în același timp”, apreciază Gheorghi Gospodinov.
Treptele gândirii
Cărțile care i-au schimbat lui Gheorghi modul de a gândi? „Înainte de toate - a ținut să evidențieze partenerul nostru de dialog - sunt povestirile bunicilor și ale părinților, apoi «Fetița cu chibrituri» a lui Andersen, volumele lui Borges, T. S. Eliot, Lars Gustavsson («Moartea apicultorului») și toate versurile poeziei bulgare”.
O mână întinsă poeziei
Ce citește cel mai prizat scriitor bulgar acum? Gheorghi e aici, cu noi: „Citesc manuscrise ale poeților tineri. Mi-am promis să ajut, așa cum pot eu, unul, doi astfel de creatori în fiecare an. Am fost și eu odată la început de drum și știu cât de mult contează să ai pe cineva alături, pe cineva care să te citească și să-și exprime sincer opinia în legătură cu poemele tale”
Misterul identității
Care-i ideea în jurul căreia și-a construit existența scriitorul Gheorghi Gospodinov? Dar omul cu același nume? Ultimul răspuns, unul special: „Nu-l cunosc pe acest om atât de bine. Contrar lui Flaubert și al «zicerii» sale despre Madame Bovary, pot spune doar atât: «Eu nu sunt Gheorghi Gospodinov»”.
Un bulgar la mare căutare
Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus și apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural (apărut în limba română la Editura Cartier), a fost tradus în douăzeci și trei de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru și scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik și pentru Deutsche Welle. În prezent trăiește la Sofia.
O poveste ecranizată
Romanul Fizica tristeții a fost recompensat cu Premiul Jan Michalski pentru literatură (2016) și adaptat într-un film de animație, în regia lui Theodore Ushev, ecranizare recompensată cu 14 premii internaționale. În România, romanul a văzut lumina tiparului în 2021 la Editura Pandora M, în Colecția Anansi. World Fiction.
Cred că, dincolo de împărțirea aceasta teritorială, cu toții venim dintr-o singură țară comună: țara copilăriei”, Gheorghi Gospodinov, scriitor
Pe cei mai mulți dintre scriitorii români i-am întâlnit nu la București ori la Sofia, ci la Berlin sau la Leipzig”, Gheorghi Gospodinov, scriitor
Aș vrea să fiu un copil de 12 ani în orice epocă mi-ar fi dat să trăiesc”, Gheorghi Gospodinov, scriitor
Apreciez regizorii români, filmele lor, dar aveți, de asemenea, scriitori de calibru. Pe unii dintre ei i-am cunoscut personal și-i admir”, Gheorghi Gospodinov, scriitor