Deficitul bugetar reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile guvernamentale, iar atunci când cheltuielile depășesc veniturile, guvernul se împrumută ca să acopere diferența. În România, această situație a devenit regulă, nu excepție. Dacă în 2008 gradul de îndatorare era 15% din PIB, iar în 2019 era 35%, în luna mai anul curent datoria publică a României ajungea la cifra-record de 52,4% din PIB, un nivel alarmant, care reflectă incapacitatea în continuă creștere a guvernelor de la București de a gestiona eficient finanțele publice. Creșterea datoriei publice determină costuri mai mari de împrumut pentru stat, ceea ce înseamnă că o parte tot mai mare din buget trebuie alocată plății dobânzilor. Deficitul bugetar ridicat duce la scăderea încrederii investitorilor și agențiilor de rating, ceea ce crește și mai mult costurile de finanțare și poate afecta negativ ratingul de țară. Iar România se împrumută la cel mai ridicat cost al banilor din regiune, tocmai din cauza lipsei de încredere a investitorilor și creditorilor săi.
Principala cauză a deficitului cronic este lipsa unei discipline bugetare riguroase și a unor politici de reformă structurală. Guvernele care s-au succedat în ultimul deceniu au preferat să cheltuiască bani în scopuri populiste, cum ar fi majorările salariale în sectorul public, creșterile pensiilor și diverse alte forme de subvenții anunțate cu fast, dar fără a avea surse de finanțare sustenabile. E drept că aceste măsuri sunt bine primite de populație pe termen scurt (asigurându-le decidenților darnici voturile râvnite), dar nu fac decât să adâncească prăpastia bugetară pe termen lung.
În paralel, colectarea veniturilor fiscale rămâne o problemă nerezolvată. Evaziunea fiscală, sistemul de impozitare ineficient și birocrația sufocantă sunt doar câțiva dintre factorii care contribuie la această situație. Deși ministrul de finanțe anunţă că ANAF a depăşit în luna iulie un prag istoric de venituri de 50 de miliarde de lei, „gradul de colectare la şapte luni fiind în continuare peste 100%”, colectarea veniturilor fiscale rămâne totuși o problemă și nu doar a anilor electorali, o problemă care se vede în dimensiunea deficitului. Gradul de colectare a TVA, de exemplu, este unul dintre cele mai scăzute din UE, ceea ce subminează serios capacitatea guvernului de a-și finanța cheltuielile.
Înainte de alegeri, politicienii dansează cu măiestrie pe marginea prăpastiei, făcând promisiuni fermecătoare despre îmbunătățiri economice, producând un spectacol bine cunoscut, menit să ademenească voturile și să creeze o iluzie de prosperitate. Dar după alegeri, realitatea economică se va impune necruțător. Guvernul care va rezulta din alegeri va fi prins între ciocanul deficitului și nicovala presiunii publice, fiind forțat să adopte măsuri nepopulare, inclusiv majorarea taxelor și impozitelor pe care astăzi cei care conduc se jură că le păstrează „înghețate”. Experiențele internaționale ne oferă o oglindă clară a realităților care ne așteaptă. În multe țări, după alegeri, guvernele au fost nevoite să recurgă la majorări de taxe pentru a face față deficitului. De la Italia la Grecia, lecțiile sunt clare: problemele bugetare nu se rezolvă cu promisiuni și populisme, ci cu măsuri concrete și adesea nepopulare. România nu este imună la aceste lecții.
Jocul electoral - cu promisiunile sale deșarte și populismul ieftin - se destramă curând, dar amorsează o bombă cu ceas care poate exploda într-o necruțătoare presiune fiscală și într-o reală criză bugetară.