Toată lumea vorbește zilele astea despre deficit. Instituțiile financiare internaționale, Comisia Europeană și chiar Banca Națională a României au emis avertismente legate de riscul adâncirii deficitului bugetar. Pe scena politică a țării, puterea și opoziția se duelează acum aruncând cu cifre și cu vorbe grele și trâgând de deficit în sus și în jos, de parcă ar fi de elastic. Noul ministru al finanțelor îl acuză pe precedentul că a falsificat cifrele și a ținut sub preș adevărata situație a veniturilor și cheltuielilor publice. În fața scenei, publicul larg vrea să afle adevărul: sunt sau nu sunt bani să-și primească la timp și integral salariile, pensiile, alocațiile sociale, indemnizațiile pentru copii etc.
Problema stă în cât de mare e diferența lipsă, care reflectă de fapt sănătatea financiară a țării. Dacă se reflectă în cheltuieli de investiții (care determină dezvoltare și venituri multiplicate pe termen lung), deficitul bugetar nu e neapărat o problemă. În mod normal, deficitul bugetar scade în perioade de creștere economică susținută: veniturile statului cresc ca urmare a dezvoltării economiei și acoperă mai bine necesarul de cheltuieli publice. În unele locuri însă, deși pe creștere economică - și deficitul poate crește din cauza creșterii cheltuielilor guvernamentale. Este ceea ce se întâmplă acum în România.
Cum scăpăm de deficit? În primul rând, statul poate spori colectarea de taxe și impozite: dar aici este evidentă neputința istorică a ANAF (al cărei sistem informatic este în pragul colapsului) și a statului de a eficientiza încasarea veniturilor fiscale și de a reduce substanțial evaziunea fiscală. Apoi, statul se poate împrumuta să acopere gaura bugetară: acest lucru se întâmplă deja, România supraîndatorând generația viitoare pentru a putea achita pensiile și salariile curente. Soluția nu poate ține mult, pentru că un stat care merge din datorii în datorii își pierde credibilitatea și, odată cu aceasta, plătește dobânzi din ce în ce mai mari. O a treia variantă: statul poate forța reducerea cheltuielilor publice, aplicând o disciplină bugetară strictă. Dar ce te faci atunci cu electoratul, care așteaptă de la stat respectarea promisiunilor. Și ce te faci cu clientela de partid, care așteaptă și ea felia de tort ca urmare a victoriei în alegeri? În al patrulea rând, statul poate diminua deficitul bugetar crescând taxele și impozitele. Cine să aibă însă curaj să ceară alegătorului votul său în același timp în care îi bagă mâna în buzunar să-i subțieze portofelul?
Cel mai bine, guvernul poate contracara deficitul bugetar prin măsuri de creștere economică sănătoasă (prin investiții, nu prin consum), prin reducerea cheltuielilor guvernamentale și prin simplificarea regimurilor fiscale, determinând astfel condiții economice favorabile dezvoltării și un mediu de afaceri încrezător în politicile statului.
Dar aici ne lovim de un alt deficit, pe care eu îl văd a fi cel mai periculos astăzi: deficitul de încredere. Lumea nu mai are încredere în politicile publice. Oamenii nu mai cred deloc în guverne. Alegătorul merge la urnă fără prea mare încredere în ales, speranța mai curând decât încrederea fiind motivul exercitării votului. Mediul de afaceri nu are încredere în politicile statului, economia privată făcând balet nebunesc prin hățișul legislativ cel mai adesea potrivnic. Ca să reușim redresarea României, relansarea economiei și însănătoșirea societății, guvernul trebuie să lupte mai abitir cu deficitul de încredere, în același timp în care trebuie să administreze deficitul guvernamental. Deficitul de încredere adâncește și deficitul bugetar.