Retorica președintelui american a alimentat această percepție. Trump a trasat în mod repetat „linii roșii”, avertizând că execuțiile protestatarilor ar declanșa un răspuns „ferm” al Statelor Unite.
Declarațiile sale au alimentat speranțe, atât în rândul demonstranților iranieni, care își riscă viața în stradă, cât și în rândul aliaților săi politici, convinși că un moment de răscruce este foarte aproape.
Între tentația de a „împinge istoria” într-o nouă direcție și realitatea unei intervenții militare eficiente se deschide, însă, o prăpastie plină de riscuri.
Un moment aparent favorabil
Din perspectivă strategică a unei intervenții în forță, argumentele sunt tentante. Regimul iranian este slăbit economic, confruntat cu o populație disperată și tot mai greu de controlat.
Ayatollahul Ali Khamenei, în vârstă de 86 de ani, se află în centrul unei lupte de succesiune, care riscă să fragilizeze și mai mult sistemul.
În plus, pierderile suferite de conducerea militară și de securitate, în urma conflictului de 12 zile cu Israelul, de anul trecut, precum și a diminuării influenței regionale, după războiul declanșat de atacurile Hamas din 7 octombrie 2023, au redus capacitatea Iranului de a riposta.
Pentru susținătorii liniei dure, întrebarea pare simplă: de ce nu ar profita Statele Unite de o șansă rară de a pune capăt unui regim responsabil de moartea a mii de americani - de la atentatul asupra ambasadei SUA din Beirut, în 1983, până la atacurile milițiilor proiraniene asupra trupelor „US Army” din Irak?
Un Iran fără regimul islamic ar putea însemna mai multă securitate pentru Israel și ar servi viziunii lui Trump despre un Orient Mijlociu stabil, prosper și integrat economic, viziune pe care șeful Casei Albe a prezentat-o explicit în turneele sale din regiune.
În plus, un președinte care se mândrește cu decizii îndrăznețe și cu ignorarea limitelor autoimpuse de predecesorii săi este, inevitabil, tentat să „apese pe trăgaci”. Cu atât mai mult cu cât Trump se află într-un moment de elan politic și pare să fi prins gustul acțiunii, după operațiunea din Venezuela.
În același timp, liderul de la Casa Albă este încurajat de aliații săi cei mai belicoși. „Acesta este momentul Ronald Reagan al președintelui Trump, dar dus la extrem!”, scria recent, pe platforma X, senatorul republican Lindsey Graham. „Iranul va fi pentru el un moment al Zidului Berlinului, de o mie de ori mai important!”
Lecțiile unei istorii complicate
Istoria intervențiilor americane oferă însă motive serioase de prudență. De la Vietnam la Irak, Afganistan și Libia, justificările inițiale au părut convingătoare la Washington, dar consecințele au fost adesea mult mai haotice decât anticipau președinții care s-au succedat la Casa Albă.
Chiar și lipsa unei intervenții poate avea efecte negative. Mulți foști oficiali americani consideră și acum că Barack Obama a slăbit credibilitatea SUA, atunci când nu a impus o „linie roșie” privind folosirea armelor chimice în Siria, în 2013, alimentând impresia că amenințările SUA pot rămâne fără urmări.
Cu toate acestea, Iranul nu este Siria și nici Venezuela. Republica Islamică nu poate fi „bombardată” până devine o democrație, iar eficiența loviturilor aeriene în vederea neutralizării unităților de securitate, pentru a-i salva pe protestatari, este, cel mult, incertă.
Atacurile cibernetice ar putea perturba aparatul de represiune, dar nu pot opri gloanțele trase pe străzi de forțele Basij, însărcinate cu menținerea ordinii teocratice.
Se nasc, astfel, alte întrebări. Eventualele lovituri americane asupra Iranului i-ar ajuta pe protestatari și le-ar spori șansele de a răsturna regimul? Sau, dimpotrivă, ar putea alimenta reacția de contraofensivă a autorităților și, implicit, intensificarea represiunii?
Vidul de putere
O altă problemă majoră este lipsa unei alternative politice credibile. În pofida vizibilității sporite a lui Reza Pahlavi, fiul ultimului șah, nu există semne clare că opoziția iraniană ar fi pregătită să gestioneze o tranziție. Eliminarea liderilor religioși ar putea, paradoxal, să deschidă drumul unui om forte, laic, la fel de autoritar.
Iranul are o identitate națională puternică și o civilizație milenară, ceea ce ar putea preveni o fragmentare de tip sirian.
Dar prăbușirea bruscă a autorității centrale ar putea genera instabilitate, valuri de refugiați și insecuritate regională - scenarii deloc atractive pentru aliații Statelor Unite, chiar dacă aceștia ar saluta dispariția regimului de la Teheran.
Limitele Casei Albe
Există și constrângeri de ordin practic. Forțele militare americane sunt trimise deja pe mai multe teatre de luptă: o desfășurare navală masivă în apropierea Venezuelei, baze aeriene aglomerate în Orientul Mijlociu și un portavion-cheie aflat la mare distanță, în Marea Chinei de Sud.
În paralel, Trump trebuie să gestioneze dosare majore, de la Venezuela și Groenlanda, până la viitorul Fâșiei Gaza.
În acest context, se ridică întrebarea dacă administrația americană dispune nu doar de capacitatea de a lovi, ci și de voința și resursele necesare pentru a gestiona consecințele pe termen lung ale unei astfel de acțiuni.
Trump este un președinte definit prin acțiune, prin disprețul față de constrângerile tradiționale și prin convingerea că îndrăzneala este o virtute politică. Tocmai de aceea, tentația de a transforma Iranul într-un „moment Reagan” - așa cum îi sugerează aliații săi - este puternică.
Chiar Trump a recunoscut, însă, într-un moment rar de sinceritate, limitele controlului prezidențial. Întrebat dacă poate garanta că loviturile americane i-ar proteja pe protestatari, răspunsul său a fost dezarmant: „Nu poți ști niciodată”.
Din această perspectivă, decizia lui Trump ar putea accelera sfârșitul unui regim represiv sau ar putea deschide un nou capitol de instabilitate, cu consecințe greu de anticipat.