În 2008, am fost invitat să țin discursul de deschidere la o conferință organizată la Budapesta de Centrul Internațional pentru Tranziție Democratică (ICDT). Am ales titlul Pedagogia suferinței pentru a cinsti sacrificiul foștilor deținuți politici, care, în perioada 1996 – 2000, au considerat reconcilierea națională o condiție imperativă a integrării europene, mai presus decât răzbunarea pentru suferințele îndurate de ei.
În ultima zi, am fost invitat la muzeul „Casa Terorii”, care prezenta ororile regimurilor dictatoriale. La sfârșit, Irene Komarovschi, ambasadoarea României în Ungaria, m-a anunțat că Muzeul Național de Artă, aflat în apropiere, găzduiește o expoziție retrospectivă Van Gogh. Am avut șansa să zăbovesc timp îndelungat în fața tabloului „Muntele Măslinilor”, alături de care erau expuse și picturile cu aceeași temă ale lui Paul Gauguin și Émile Bernard. Cunoșteam povestea încercării comune a celor trei artiști de a reprezenta momentul rugăciunii din Grădina Ghetsimani. Spre deosebire de lucrările celorlalți doi pictori, la Van Gogh, Iisus nu apare. Poți vedea numai trunchiurile contorsionate ale măslinilor pe cerul întunecat al amurgului, dar simți toată tensiunea textului biblic la care au reflectat de-a lungul a două milenii teologi, filologi, scriitori sau muzicieni. Van Gogh nu a considerat necesară redarea prezenței fizice a Mântuitorului, gândind, poate, că Iisus trăiește atâta timp cât îl simțim profund în noi, ceea ce mă îndreptățește să cred că orice schimbare adevărată începe în sufletul nostru prin asumarea suferinței și nu doar prin contemplarea ei.
În anii negri ai dictaturii comuniste, Doina Cornea și-a asumat această suferință și a vorbit în locul și în numele nostru, al celor care am tăcut. Mi-am amintit că, în 1994, la o cafenea din Varșovia, Geremek și Michnik, lideri marcanți ai Mișcării Solidarność din Polonia, mi-au spus că în timpul dictaturii militare comuniste a lui Jaruzelski au avut ideea de a cere compatrioților care le împărtășau ideile, să aprindă în fiecare seară o lumânare la fereastra locuinței lor. Pasul următor al asumării a fost lipirea în spațiul public a unor afișe pe care scria: Eu (cu numele complet, adresa și numărul de telefon) sunt membru al Mișcării de opoziție . Solidarność. În acel moment, mi-au spus ei, au devenit liberi. Afișându-se ca un oponent deschis al regimului comunist, Doina Cornea, anchetată la Poliție și în arest la domiciliu, era mai liberă decât cei din organele de represiune și din aparatul de partid, decât numeroșii colaboratori recrutați sau șantajați de Securitate, inclusiv decât cei ca noi, care nu făcuserăm nimic ilegal sau imoral în relația cu autoritățile sau cu concetățenii noștri, dar care au tăcut. De fapt, este vorba de curaj, de acel curaj despre care se poate vorbi numai la timpul trecut în funcție de riscurile pe care ți le-ai asumat la un moment dat.
Există un portret al curajului? Poate pictura să întruchipeze durerea unei societăți agresate dezvăluind în același timp și sufletul pictorului? Deși am cutreierat timp de decenii muzeele lumii, nu sunt în măsură să dau un răspuns la aceste întrebări. Sub impresia recentelor bombardamente din Ucraina și Orientul Mijlociu mi-am amintit de Guernica, lucrare realizată pentru Expoziția Mondială din 1937 de la Paris, la comanda guvernului republican, de care Picasso era atașat ideologic. Am stat la Madrid, de mai multe ori, minute în șir la Muzeul Reina Sophia în fața imensei pânze în care sursa de inspirație – momentul morții civililor nevinovați în timpul bombardării orașului, contextul violențelor de ambele părți în Războiul Civil din Spania și violența din sufletul artistului par a fi într-o deplină concordanță. Asta înseamnă că l-am înțeles pe Picasso? Cu siguranță, nu. Picasso însuși a refuzat să comenteze cea mai cunoscută operă a sa. A spus doar că fiind plină de simboluri, ea va fi văzută în funcție de efectul asupra privitorilor ei. Am evocat acest exemplu pentru a vorbi despre puterea artei. După 96 de ani, nimeni nu mai știe cine au fost politicienii din guvernul republican sau din guvernul lui Franco, în timp ce Guernica continuă să fie admirată și, mai ales, comentată. Asta înseamnă că arta poate schimba societatea? Din păcate, o poate doar influența, dar nu atât de mult încât să o poată schimba. Dacă ar fi avut această putere, după Războiul Civil din Spania nu ar fi urmat Al Doilea Război Mondial, Războiul Rece, crimele comunismului, genocidul din Bosnia Herțegovina, Africa, Cambodgia, iar acum lumea nu ar mai fi intrat în Al Doilea Război Rece Mondial, sub amenințarea unei catastrofe nucleare.
Nu am evocat aceste exemple pentru a sugera o apropiere imposibilă între operele unor genii ale artei moderne și lucrările unei amatoare care a pictat pentru propria ei bucurie, ci pentru a înțelege ce ne pot dezvălui ele despre sufletul celui care le-a realizat.
Guernica este un strigăt menit să tulbure conștiința omenirii. Desenele Doinei Cornea ne vorbesc despre o reacție de apărare a unei ființe delicate în fața unei agresiuni. Le-am cunoscut prima dată după 2000, când, la o trecere prin Cluj, m-am dus cu un buchet de flori în casa veche de pe strada Alba Iulia. În timp ce gazda plecase să aducă un ceai pentru ceștile pregătite pe măsuța din fața sobei de teracotă albă, prin ușa deschisă spre camera alăturată am văzut un șevalet cu o pictură neterminată. Prin geamul dinspre grădină, soarele după-amiezii lumina pe pereții ușor coșcoviți de intemperii portretele unor tinere fete și al unui copil cu priviri senine. De jur împrejur, rafturi cu cărți. În mijloc, o pianină pe care se afla o biblie.
Mi-am petrecut copilăria într-o astfel de cameră în care crescuseră bunica și mama mea, ca și multe alte persoane din clasa de mijloc a primei jumătăți a secolului XX, când tinerele fete erau educate să deseneze, să cânte la pian și să citească literatură franceză. Prin condamnarea penală la arest la domiciliu, cu milițian la poartă și securiști la colțul străzii, aparatul de represiune comunist a dorit să o intimideze. Lectura, pictura și muzica au întărit-o, dimpotrivă, în rezistența ei. Ca și în cazul deținuților politici, puterea comunistă i-a putut ucide sau tortura pe care care li s-au opus, dar nu le-a putut distruge sufletul.
În complicata sa istorie, poporul român, obligat să adopte o strategie a supraviețuirii prin intermediul unei tactici tranzacționiste, a dat din când în când naștere unor persoane speciale, care și-au clădit propria viață prin raportare directă la valorile universale ale umanității și nu la cele agreate de majoritatea mediului în care trăiau, ignorând compromisurile celorlalți. Aceste destine individuale, atât la noi, cât și în alte părți ale lumii, au asigurat persistența și confirmarea valorilor morale, care viețuiesc, mor sau reînvie miraculos atunci când există oameni care le prețuiesc, le asumă, și au darul de a le transmite celorlalți.
Uneori e nevoie chiar de mai mult, de oameni care sunt gata să lupte pentru ele cu prețul sacrificării confortului personal, carierei și, în ultimă instanță, cu prețul libertăți și al vieții. Unul dintre acești oameni rari, care devin providențiali pentru o națiune adormită, a fost Doina Cornea. Ea a fost un izvor limpede și firav din care s-a născut torentul revoltei din decembrie 1989, repede înecat în mâlul de ură, de violență și apoi de indiferență, prostie și egoism. Pentru cei tot mai mulți care nu au trăit în dictatura comunistă este și va fi din ce în ce mai greu să înțeleagă ce a reprezentat Doina Cornea în istoria recentă a poporului român. Ea face parte din acele personalități rare, cărora curajul le transformă viața în destin și nu cred că este exagerat să mă gândesc că va veni un timp în care Doina Cornea va fi privită ca o Ioana d’Arc a României. Pentru că acum este poate prea devreme, mă voi mărgini să mărturisesc ce a reprezentat Doina Cornea pentru propriul meu destin.
Ca pentru mulți alții, și pentru mine a fost, la început, personajul legendar care avusese curajul să se opună unui sistem represiv ajuns, prin teroare și apoi prin complicități prelungite, să pară inexpugnabil, în toată Europa de Est. Totuși, dacă în 1968, în Cehia, Primăvara de la Praga fusese înăbușită de trupele Tratatului de la Varșovia, datorită angajamentului intelectualilor semnatari ai Cartei 77, a fost salvată onoarea națiunii. În 1981, în Polonia, după ce elita intelectuală se alăturase muncitorilor din Solidarność, revolta populară a fost înăbușită de o dictatură militară, dar polonezii și-au regăsit demnitatea care-i însuflețise în tragica lor istorie. În România, după înăbușirea rezistenței armate din munți, după Sighet și Experimentul Pitești, gulagul de la Canal și Periprava, deportările din Bărăgan, se așternuse frica. Își va mai asuma cineva din mediile intelectuale prețul demnității? În august 1982, când am ascultat la Europa liberă Scrisoarea adresată celor care nu au încetat să gândească, în care abuzurile dictaturii din România erau demascate, în mod deschis și nu sub acoperirea anonimatului, am auzit prima dată numele Doinei Cornea. Mai târziu, când am aflat că este asistentă la Facultatea de Filologie de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, m-am gândit că, educată fiind în spiritul Iluminismului francez, a înțeles de la Pascal că „a gândi bine este începutul moralei”. Știam ce va urma: întregul șir de presiuni și amenințări, care anulaseră alte încercări anterioare. Concediată în 1983 de la catedră, supusă interogatoriilor, izolată de cei din jur, molestată de poliție în fața casei sale, nu a cedat. În izolarea în care toți ne aflam în România era important că cineva spărsese zidul de tăcere care ne încercuia. Nu va fi singura: Paul Goma, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu, Vasile Paraschiv, Gheorghe Ursu și alți câțiva, e drept, puțini și mai ales izolați unii de alții, își vor asuma acest preț.
Prin prietenii de la Universitatea din Cluj am putut avea acces la câteva din culegerile de traduceri din cărțile de literatură și filosofie franceze însoțite de note și comentariile ei, pe care le-a difuzat, începând din 1980, prin metoda samizdat, prietenilor de încredere. Ea a dorit să deschidă și drumul altora spre libertatea interioară. Nu a avut iluzii. Era conștientă că majoritatea nu va reacționa „pentru că gândirea corectă este minoritară în lumea noastră”. Dar și-a zis sie însăși: „Dacă cinci oameni o să-i aduc să gândească corect, este un lucru câștigat.” Rolul acestor texte s-a văzut mai târziu, pentru că ele au lansat o dezbatere asupra fundamentelor democrației occidentale, opusă falsei deschideri promovate de securitate și de intelectualii partidului în vederea pregătirii în România postcomunistă a unui regim național comunist, similar celui pe care Miloșevici l-a instaurat în Iugoslavia, cu consecințele binecunoscute azi.
În 1987, urmând exemplul intelectualilor polonezi, ea va distribui, împreună cu fiul ei, Leontin, manifeste de solidaritate cu revolta muncitorilor de la Brașov. Doina Cornea a oferit o alternativă politică din partea opoziției anticomuniste la „Scrisoarea celor Șase”, foști membri ai conducerii Partidului Comunist Român din perioada represiunilor criminale, care promovau schimbarea doar în sânul partidului comunist. Arestată în perioada noiembrie – decembrie 1987 și eliberată la presiunea guvernelor occidentale, nu a dat curs ofertei de a emigra în Occident și și-a continuat rezistența în România.
În după-masa zilei de 21 decembrie 1989, când la Cluj armata, la ordinul dictatorului, deschide focul asupra manifestanților, își învinge frica, iese în stradă trecând pe sub puștile soldaților într-un moment în care Ceaușescu se mai afla la putere în București. În seara zilei următoare, generalii care executaseră ordinul lui Ceaușescu împușcând, arestând și torturând pe cei care se ridicaseră împotriva regimului, preiau printr-o lovitură de stat puterea, împreună cu foștii nomenclaturiști PCR și colaboratorii spionajului sovietic, Doina Cornea este inclusă, fără a fi consultată, alături de alți câțiva disidenți anticomuniști și reprezentanți ai revoltei populare, în conducerea așa-numitului Front de Salvare Națională. Pe fondul diversiunii „luptei antiteroriste”, care va face mii de victime nevinovate, este dusă la București și purtată demonstrativ cu un TAB prin oraș încercându-se folosirea ei pentru a machia puterea neocomunistă.
Atunci am văzut-o prima dată la televizor: micuță, slabă, cu o voce subțire, surprinzând milioanele de telespectatori care construiseră în imaginarul lor chipul unei femei cu fizic impunător, asemenea statuilor sovietice din perioada realismului socialist. Puțini au înțeles atunci că adevărata putere vine din forța credinței în idealuri. Și mai puțini au înțeles atunci, și poate și acum, că Doina Cornea nu avea numai forța credinței, ci și forța judecății corecte. Ea a fost prima care a sesizat adevărata natură a noii puteri, dându-și demisia din FSN pentru a nu o cauționa mai ales pe plan extern. O lecție actuală și azi pentru cei care încă mai bâjbâie după 33 de ani, în confuzia creată de manipularea opiniei publice în 1989, așteptând ca procuratura și tribunalul să stabilească „adevărul despre Revoluție”.
Am primit primul semnal de solidaritate de la Doina Cornea la începutul lui ianuarie 1990, când, după ce am fost ales de profesori și studenți în noua conducere a Universității din București, am hotărât, în Senatul Universității, împreună cu Liga Studenților să ne opunem FSN-ului. După deschiderea Balconului Facultății de Geologie am invitat-o să le vorbească manifestanților din Piața Universității pentru a le da încredere în lupta lor pentru democrație. Aflat întâmplător, ca și Doina Cornea, în străinătate în timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990, am aflat mai târziu că figuram împreună pe aceeași listă a celor care trebuiau arestați la întoarcerea în țară ca „inițiatori ai loviturii de stat dejucată de intervenția patriotică a minerilor”, cum era prezentată în propaganda fesenistă represiunea sângeroasă îndreptată împotriva studenților, a „greviștilor foamei” și a intelectualilor în general, de către minerii organizați de „noua securitate”, represiune care astăzi este calificată de Curtea Europeană a Drepturile Omului ca o crimă împotriva umanității. Doina Cornea m-a sprijinit și atunci când, după atacul minerilor asupra Universității din București, la propunerea rectorilor universităților din Timișoara, am inițiat Solidaritatea Universitară, ca o formă de implicare activă a elitei intelectuale în democratizarea societății românești. Câteva luni mai târziu, ne-am regăsit pe aceeași listă a inițiatorilor Alianței Civice publicată de România liberă, iar la Congresul de înființare am fost aleși împreună în conducerea acesteia.
Cea mai mare realizare politică a Doinei Cornea, cu impact decisiv asupra istoriei recente a României, a fost ideea unificării opoziției anticomuniste din România prin coalizarea mișcărilor civice cu partide politice istorice renăscute după Revoluția din decembrie 1989, materializată în august 1990, la Cluj, sub titulatura Forumul Democrat Antitotalitar din România. Aleasă președinta acestei formațiuni, i-a transferat prerogativele scriitorului Adrian Marino, de la care am avut onoarea să primesc în decembrie 1992 președinția prin rotație a primei forme a Convenției Democratice din România (CDR). A sprijinit, de asemenea, desemnarea mea prin vot drept candidat unic al CDR în alegerile prezidențiale din 1992. Deși votul nu s-a soldat cu un succes pe plan național, am primit de la Doina Cornea un mesaj semnat împreună cu conducerea CDR din Cluj cu titlul „la Cluj ați câștigat” cu 63%. După ce, la propunerea lui Corneliu Coposu am fost ales în noiembrie 1992 președintele noului CDR, m-a sprijinit pentru păstrarea unității Convenției. Am găsit recent, în arhiva Fundației Române pentru Democrație, o scrisoare scrisă de mână de Doina Cornea, cu titlul „În atenția Convenției Democrate, punctul meu de vedere în sprijinul unei noi candidaturi unice la alegerile prezidențiale din 1996”. Ne-am regăsit și la prima conferință a Exilului Românesc de la Paris, în 1994, și apoi la întâlnirea restrânsă de la Paris cu Regele Mihai căruia i-a purtat permanent un respect și o stimă profunde.
Cel mai mare merit al Doinei Cornea rămâne, însă, edificarea politicii de reconciliere internă și externă, devenită în perioada 1996-2000 politică de stat. Sunt consternat să constat că astăzi, după 23 de ani de la sfârșitul mandatului meu, comentatorii istoriei recente a României nu realizează că tocmai această inițiativă de reconciliere interetnică, interreligioasă și, mai ales, politică, a facilitat o colaborare, greu de imaginat, în Parlament între foștii deținuți politici anticomuniști și foștii nomenclaturiști și activiști PCR pentru intrarea României în UE și NATO. Îndeplinirea acestei condiții esențiale pentru integrare nu s-ar fi realizat fără rolul hotărâtor al lui Corneliu Coposu și al Doinei Cornea.
În viziunea Doinei Cornea reconcilierea politică nu însemna, însă, uitare. Fondatoare, alături de Banu Rădulescu, a revistei Memoria, ea a considerat memoria ca o formă de justiție atâta timp cât această reconciliere era impusă de interesul național. Ea nu a însemnat nici iertare, ci numai transferarea stabilirii răspunderii pentru toate ilegalitățile perioadei comuniste și postcomuniste către Justiție.
Am avut onoarea să fiu instrumentul implementării acestei politici care nu ar fi fost posibilă fără girul moral al acestor doi lideri vizionari.
În 1999 am restaurat prin decret prezidențial Ordinul „Steaua României” înființat în 1877 de Regele Carol I, imediat după obținerea Independenței de Stat, cu scopul de a forma o elită intelectuală și morală a statului român. Pe data de 1 Decembrie 2000, am decernat Doinei Cornea Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Cruce, iar preluarea de către aceasta a conducerii Consiliului de Onoare al Ordinului a valorizat prestigiul său intelectual și moral.
Într-o societate a orgoliilor exacerbate și a jocurilor de interese, Doina Cornea nu a dorit nimic pentru sine, păstrând numai sentimentul împlinirii misiunii publice pe care și-a asumat-o. Acest sentiment i-a adus împăcarea de sine chiar atunci când, în ultimii ani ai vieții, rolul ei a părut dat uitării.
Doina Cornea a fost în timpul dictaturii comuniste „lumina din întuneric” care i-a încurajat pe aceia care doreau să-și păstreze conștiința curată. Trăim acum în lumina libertății și a democrației, dar se pare că în conștiințele multora dintre semenii noștri s-a reașezat „întunericul”. Cunoscătoare rafinată a limbii franceze, Doina Cornea ar fi înțeles mai repede decât cei amețiți de luminile Bruxelles-ului expresia uzuală a belgienilor pentru a numi amurgul „entre loups et chiens” ca un timp în care, odată cu venirea întunericului nu mai distingi între câini și lupi. Mi se pare o bună definiție a crepusculului civilizației moderne. Cred că ceea ce se întâmplă în închisoarea creierului și a inimii este mai grav decât ceea ce s-a întâmplat cu cei încercuiți de zidurile închisorilor, de sârma ghimpată a lagărelor de concentrare, care uneori se simțeau mai liberi decât cei din afară. Pentru cei din generația mea, care nu au cunoscut personal aceste tragice experiențe, lucrurile erau mai clare chiar în vremurile cele mai grele ale comunismului și apoi ale postcomunismului din 1990-1996. Răul avea atunci nume și chip: Securitatea, nomenclatura și activiștii PCR, urmat apoi de noua Securitate postcomunistă, oligarhii tranziției, atacurile ziarelor național-comuniste. Acum lucrurile sunt mai complicate. Întunericul se ascunde în spatele minciunilor și manipulărilor din mass-media, violențelor de limbaj de pe rețelele de socializare, aberațiilor populismului exacerbat și ale marxismului cultural, nu numai la noi, dar și în Occident, care altădată era un reper mobilizator pentru noi, cei din Est.
Într-un moment de profundă criză morală, avem din nou nevoie de simbolul Doina Cornea, pentru că Doina Cornea a fost un caz emblematic. A întruchipat toate ipostazele drumului spre desăvârșire ale omului deplin: persoană, personalitate și personaj istoric. Doina Cornea a fost o persoană conștientă de sine care nu s-a mulțumit să subziste într-un regim opresiv. Încă din tinerețe și-a pus întrebări, și-a ales calea în viață, a luat hotărâri și și-a construit destinul propriu. Doina Cornea a fost o personalitate cu educație superioară, care a înțeles filozofia valorilor și filozofia vieții, capabilă să transmită și altora idealuri și credințe și să devină un model de comportament pentru ceilalți. În cei 45 ani de comunism și 30 de ani de postcomunism, au fost multe persoane cu conștiință de sine și nu puține personalități, capabile de a fi modele. Dar foarte puține dintre ele au urcat la statutul de personaj istoric, care poate influența pozitiv schimbarea societății în care trăiește. Doina Cornea a fost una dintre acestea. Doina Cornea a reușit, în momente dificile de transformare radicală nu numai a instituțiilor, ci și a mentalităților, să înțeleagă că binele țării este mai important decât chiar propriile convingeri personale. Ea a marcat decisiv istoria țării noastre și consider că este datoria mea să revendic pentru Doina Cornea acest statut de personaj istoric.
Susțin activitatea Fundației Doina Cornea dedicată publicării unor cărți, a realizării unor filme documentare, organizării unor conferințe despre rolul său în istoria recentă a României. Acestea ne vor ajuta să răspundem provocărilor grave ale lumii în care trăim. Generația din care fac parte a trăit sub o dictatură de extremă dreaptă și a alteia, de extremă stângă. A avut șansa să vadă cum au fost învinse fascismul, nazismul și comunismul. În fața noastră stau acum noile provocări ale „societății banului” care înlocuiește valorile umaniste cu profitul cu orice preț, ale „societății minciunii”, care relativizează adevărul, invazia în viața personală printr-o presiune mediatică, determinându-i pe mulți să cedeze și să-și mutileze conștiințele. Se proclamă „anularea culturii”, „anularea istoriei” sau rescrierea ei. Mișcări obscure, gestionate de persoane care nu s-au afirmat prin nimic și care nu și-au asumat niciun risc în viața lor, încearcă să ne convingă că toți care au jucat un rol public în societatea postcomunistă au fost incompetenți sau corupți.
Mesajul transmis de Fundația Doina Cornea și de mine, personal, atâta timp cât cuvântul meu mai contează, este: viața și activitatea Doinei Cornea demonstrează că au existat, există și vor mai exista mereu oameni inteligenți, cinstiți, generoși, dedicați binelui public.
Alegerea este a fiecărei persoane și a fiecărei generații.