„Mihai Eminescu a fost un mare nihilist metafizic și un reacționar care a schimbat (înaintea adversarului Macedonski) paradigma creativității poetice autohtone; a revrăjit (și re-ontologizat) o lume dezvrăjită de pozitivism; a dat, pentru un secol și mai bine, Nordul busolei poeziei noastre lirice și vizionare - un Nord gotic-bucovinean obsedat de himerele Orientului și enigmele trecutului îndepărtat. Încă din anii întunecării a încetat să-și aparțină, revendicat fiind de toți moștenitorii (y compris uzurpatorii) politico-spirituali posibili”, releva, în prologul unei minibiografii, criticul și istoricul literar Paul Cernat.
Miere, polen, lăptișor de matcă și venin
Tot el aprecia (în legătură cu Eminescu, evident): „Versurile din Odă. În metru antic - Ca să pot muri liniștit/ Mie pe mine redă-mă - au fost confirmate și când acest nefericit produs de geniu al crizelor modernității central-europene a fost recuperat ca mit modern al idealurilor și eșecurilor identității colective românești”. Mai limpede? „Eminescu e, de fapt, un blazon fantasmatic și un simptom național; pururi tânăr - dar un tânăr bătrân, nostalgic incurabil după Paradisul vârstei inocenței. Sămânță de scandal ieri ca și azi, gândirea sa politică organicistă, definită de viziunea stupului (statul natural al furnicilor și albinelor) a fost echilibrată de, ca să zic așa, apiterapia poeziei: miere, polen, lăptișor de matcă (Cezara...) în cantități impresionante, dar și venin pe măsură”.
Format la școala ambulantă a teatrului
Pe sub aripile Eminescului: „Proza sa fantastă, excepțională și novatoare în diversitatea ei insuficient valorificată și, din păcate, rareori cristalizată, a iradiat în posteritate până la Mircea Eliade și Mircea Cărtărescu. Mai puțin s-a vorbit de infrastructura dramatică (dramaturgică) a scrisului acestui pasionat comentator de teatru, admirator al lui Gogol și Shakespeare, format la aceeași școală ambulantă ca și amicul Caragiale. Eminentul creator de limbaj liric, cu o conștiință estetică la care puțini au ajuns în tânăra noastră literatură, a forjat inclusiv limbajul modern al filosofiei românești, prin traducerile sale din Kant”.
O provocare
În rotundul opiniei: „Tonele de studii eminescologice, hiperacanonizările și anexările sunt departe de a-l epuiza; recitindu-l, îmi dau seama cât de multe rămân de scris despre el. Răsfoiesc acum un volum recent al lui Cristian Livescu despre enigmele manuscriselor vieneze; tot vorbeam, cândva de necesitatea unei cărți despre Viena lui Eminescu”.
Trambulina „literaturii bolnave”
În continuare, cu profesorul Paul Cernat ridicând vălul unor istorii literare mai puțin știute: „Unii cred că organele din versul eminescian Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! (Scrisoarea IV) ar fi organele interne ale maestrului, nu instrumentul muzical numit orgă... În fine. Multe s-au scris despre boala poetului, de la ipoteze rezonabil științifice la fantasme senzaționalist-conspiraționiste. Fără număr, fără număr... na, c-am zis-o. Însă ideea literaturii bolnave care i-a fost atașată de unii detractori eticiști din Ardeal (Aron Densusianu, Alexandru Grama) are un potențial nebănuit de relansare a interesului pentru Eminescu, pe coordonatele relațiilor dintre literatură și boală din dezbaterile medicale de la 1900”.
Exploatări politice
În siajul „literaturii bolnave”: „Poetul național - întâmplător și cel care a introdus, la noi, alienarea în miezul poeziei - dă, involuntar, tonul unei problematici pe care-mi propun, în viitorul apropiat, s-o aprofundez. Ce instructiv ar fi un excurs despre relațiile dintre teoriile medicale fin-de-siècle (genetice, psihiatrice, neurologice, psihanalitice) și artă în cultura autohtonă (pe fundal internațional, evident); mai ales că noțiunile de sănătate și boală au fost exploatate politic în fel și chip, de-ți stă mintea-n loc. Intră în horă critici ca N. Iorga, H. Sanielevici și G. Ibrăileanu, firește G. Călinescu (inclusiv cu patologiile eroilor săi din proză), decadenți maladivi (Bacovia & Co), apoi Hortensia Papadat-Bengescu (dar și alte autoare din epocă), Blecher, suprarealiștii, Cioran ș.a.m.d.”.
Caragiale - la serviciu, Hasdeu - la fileu, Eminescu - (luat) la țintă
Hasdeu despre viitorul poet național, în reportajul-interviu „O vizită la castelul Iulia Hasdeu („Epoca”, 1897) pe care I.L. Caragiale l-a luat, malițios, lui Bogdan Petriceicu:
„Eminescu este incontestabil un talent cu toate defectele lui; dar Eminescu, deși a avut după moarte norocul de a trece pentru câtva timp la modă, din aceeași cauză, tot din cauza modei, a avut nenorocul să lucreze sub o direcțiune absolut străină de spiritul românesc, o direcțiune specifică, regională, eterogenă față cu ideațiunea poporului nostru - sub direcțiunea, la modă pe atunci, a unei școli literare - sub direcțiunea școlii pesimiste-schopenhaueriste germane. Afară de forma externă a producerilor lui, adesea prea silită, aproape nimic nu este original sau măcar specific românesc. Mai toată opera lui este un răsad al ideilor pesimiste-schopenhaueriste, cari au făcut modă câtva timp în universitățile germane; e marfa ieftină a studențimii germane de pe la mijlocul secolului, în urma confuziunilor politice, redată, sub etichetă locală și, firește, cu multă dibăcie, tinerimii române - budhismul antic, fiert încă o dată în cratița nemțească, și de acolo făcut ciorbă a treia oară într-o oală românească, drept hrană proaspătă pentru întărirea nouelor generațiuni.
- Nu, nu! adaugă d. Hasdeu... Eminescu a avut talent, dar e departe de a se putea numi un mare poet național”.
În amintirea lui Ilie Eminovici
În încheiere, un poem „biografist” din 1871 dedicat fratelui Ilie Eminovici, mort prematur; textul a fost publicat prima dată în 1926 de ironizatul, dar harnicul istoric literar pozitivist Gh. Bogdan-Duică.
Copii eram noi amândoi,
Frate-meu și cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam și înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne.
Și el citea pe Robinson,
Mi-l povestea și mie;
Eu zideam Turnul Vavilon
Din cărți de joc și mai spuneam
Și eu câte-o prostie.
Adesea la scăldat mergeam
În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Și l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.
Din lut acolo am zidit,
Din stuful des și mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împresurată.
Și frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaște neapărat,
Să-i chem la bătălie
Să vedem cine-i mai tare.
Și împăratul broaștelor,
C-un oacaca de fală,
Primi poruncě oștilor.
Ca balta s-o răscoale.
Și am pornit război.
Vai! multe broaște noi am prins
Îmi pare chiar pe rege
Și-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace
Și drumul broaștelor le-am dat,
Săltau cu bucurie,
În balt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă.
Atunci răsplata am cerut
Pentru a mele fapte
Și frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare-ndiane.
Motanul alb era vistier,
Mârzac cel chior ministru
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial i-am strâns eu laba.
Și împăratul milostiv
Mi-a dat și de soție
Pe fiica lui cu râs lasciv
Și țapănă, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.
Am mulțămit cu-n umil semn,
Drept mantie o-prostire
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mănăstire,
Într-un cotlon de sobă.
Și ah! și dragă-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Dară ea nu-mi răspundea
Și de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.
Și pe șură ne primblam
Peste stuf și paie
Și pe munți ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărșileam alături.
Și pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băț,
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!
Ah! v-ați dus visuri, v-ați dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate
Poate-s deschiși și-n groapă!
Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albaștri
Luminează un surâs
Din doi vineți aștri
Sufletu-mi trezește.
Eu? Mai este inima-mi
Din copilărie?
....................................
Ah! îmi îmblă ades prin gând
O cântare veche.
Parcă-mi țiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume și iar lume!
135 de ani s-au împlinit în 15 iunie 2024 de la moartea lui Mihai Eminescu
„Mihai Eminescu a fost un mare nihilist metafizic și un reacționar care a schimbat (înaintea adversarului Macedonski) paradigma creativității poetice autohtone”, Paul Cernat, istoric literar
„Eminescu a revrăjit (și re-ontologizat) o lume dezvrăjită de positivism”, Paul Cernat, istoric literar
Mihai Eminescu a dat, pentru un secol și mai bine, Nordul busolei poeziei noastre lirice și vizionare - un Nord gotic-bucovinean obsedat de himerele Orientului și enigmele trecutului îndepărtat”, Paul Cernat, istoric literar
„Eminentul creator de limbaj liric, cu o conștiință estetică la care puțini au ajuns în tânăra noastră literatură, a forjat inclusiv limbajul modern al filosofiei românești”, Paul Cernat, istoric literar