„Tacă-ți cl(o)anța are înțelesul de: încetează să mai vorbești. Cloanța este, de asemenea, numele unei bătrâne rele, deloc frumoase, vrăjitoare, care vorbește mult, devenită personaj al basmelor noastre («Baba Cloanța»). La origine, cuvântul românesc «clonț» este unul bulgăresc («kliun»), tălmăcindu-se prin «cioc» (familiar, «gură»). Așadar, expresia, astăzi, ar avea echivalentul (devenit deja celebru): «ciocu’ mic». Dacă toată ziua «cloanca, cloanca»… «Cloncăni», la păsări, e legat și el de cuvântul «cioc» («kliun»)”, ne-a explicat antropologul și etnologul Gheorghiță Ciocioi în deschiderea unui nou episod din cadrul rubricii Dicționar cultural.
Doldora, dinspre turcă
Dar „doldora”? Cum să ne fi ales cu această sintagmă? „Este un termen ajuns în românește din limba turcă («doludur»). Va da, la noi, și supranume, devenite, după 1835, nume de familie (Doldurea, Doldorea etc.). Păstrează, nemodificat, sensul din turcește: «umplut», «plin până la refuz». «Dolu» a evoluat de la verbul turc vechi «tol» - «a umple, a fi plin». «Dur» a evoluat tot din turca veche, din verbul «tūr» - «a nu se mișca/ ridica», «a se opri», «a sta», «a stopa», «doludur» având înțelesul, astăzi, «de a fi plin/ umplut la maximum». Cea dintâi menționare a celor doi termeni: Kashgarî, Divan-i Lugati't-Türk, 1073”, a evidențiat Gheorghiță Ciocioi.
Pitișoare pentru Maica Domnului
Mai departe: „«Boboroadă» este un cuvânt folosit mai ales în Teleorman, Olt, sudul Argeșului, al Vâlcii și în fostul județ Vlașca. Sensul este greșit reținut de Dicționarul explicativ al limbii române”. Adică? „Boboroadă este un termen vechi slav ce desemnează mai mulți colaci («pitișoare»), închinați Maicii Domnului (Bogoroda/ Bogorodița = Născătoarea de Dumnezeu), făcând parte din «căpețelele» de la pomenirea unui adormit, alături de colacii în cinstea lui «Drept Dumnezeu», «Sfinților» etc. Coaptă în cuptor, «boboroada» se împarte caldă, înmuiată în vin, copiilor, înainte de pomenire”.
Cântec din trestie
Alt termen cu înțeles uitat: „nai”. „A fost împrumutat prin intermediul limbilor turcice din cuvântul persan nāy = «trestie, instrument muzical făcut din trestie». Termenul a evoluat din persana medie: nād = «trestie, suliță, săgeată» (sinonim cu cuvântul sanscrit nāḍá = «trestie»). Cuvântul a fost consemnat în Codex Cumanicus (1303) ca instrument de suflat: nay. Prezent astăzi, în turcă și în bulgară, sub forma ney”.
Aferim, aferim!
„Șandrama” ce rădăcini are? Din nou Gheorghiță Ciocioi: „Este un cuvânt de origine turcă - «sundurma». La noi are înțelesul de magherniță, construcție gata să fie dărâmată.
Provine din verbul «sundur» - a prelungi, a extinde (în turcă) (prelungire a acoperișului unei case, streașină deasupra unei uși). Dacă se întâmplă să se afle în fața casei, în turcă, are înțelesul de prispă, pridvor. «Sundurmalele», în Turcia, se construiau de obicei din lemn (a se vedea Evliya Çelebi, Seyahatname, 1665)”. „Aferim”? Din ce rosturi se trage această laudă adusă omului de către om? „«Aferim» a ajuns în limba română tot din turcă - cu sensul: bravo, foarte bine. La origine însă, cuvânt persan: āfirīn = laudă, binecuvântare, aplauze”.
Baragladină, leneșul lihnit de foame
„Din graiurile țigănești balcanice vine termenul «baragladină». Este format din cuvântul țigănesc baro = mare și termenul slav gladen = flămând, înfometat. Înțelesul nu este cel de «foame mare», «înfometat nespus», ci de o persoană corpolentă, leneșă, dar lihnită de foame” - a menționat etnologul Gheorghiță Ciocioi. În plus (tot suntem la litera „B”): „«Bolbotină»? Înțelesul acestui cuvânt (folosit, în general, în Oltenia și vestul Munteniei) este acela de plantă/ legumă abia răsărită, dar mai ales fruct verde, aflat nici măcar la jumătatea coacerii (prune, corcodușe, cel mai adesea), aproape neputând fi desprins de pe sâmbure - din cauza căruia te-ai putea îmbolnăvi dacă îl consumi. Există superstiția că din pricina «bolbotinelor» copiii ar putea căpăta «spuzeală»/«vărsat»/ «vărsătură»”. Ca să vezi…
Vărsătura din bulgară
„De altfel - a completat antropologul -, termenul bolbotină («бълвотина»), provenit din limba bulgară, are chiar înțelesul de «vărsătură», fiind folosit la sud de Dunăre atât pentru această boală a copiilor, cât și sub înțelesul de «vărsătură», termen pomenit în Biblie în legătură cu porcii (2 Petru 2, 22), ori «vărăsături». DEX-ul reține greșit numele dat în limba română, chiar dacă îi atribuie această origine bulgară”.
Întinderea de peste vânturi
Gheorghiță Ciocioi a disecat și termenul „văzduh”: „Cuvântul vechi slav «văzduh», folosit și astăzi la noi (tălmăcit, evident, prin «aer», «atmosferă»), prezintă oarece dificultăți în stabilirea unei etimologii clare (mai ales pentru românii mai puțin familiarizați cu medio-bulgara ori slavona bisericească). Cel dintâi gând se îndreaptă către termenul «duh», întrebuințat destul de des în limba română, cu înțelesul de «spirit». Evident, o pistă greșită”.
Comparație din polonă
Atunci? „Particula veche slavă «văz» are înțelesul de «deasupra», redată în unele limbi slave moderne prin «po». «Duh» provine din verbul «duham» = a sufla/ suflare. Pentru cea mai bună comparație, în polonă, de pildă, termenul pentru «aer»/ «văzduh» este «powietrze», format din particula «po» - peste/ deasupra și cuvântul «wiatr» - vânt, înrudit cu verbul vechi slav «veia» - «a sufla». Așadar, întinderea de peste vânturi/ întreaga suflare”.
Șerban, bărbat drept și înțelept
„Considerat la noi un nume românesc (de la «șerb» - deși a fost purtat mai cu seamă de nobili și domni, originea fiind astfel controversată; ori din latinescul «servus», care a cunoscut puține nume), «Șerban» este răspândit pe o arie mai largă. Mai ales la sud de Dunăre, dar și, în parte, în Albania și în spațiul turcofon (unde este și toponim). În Bulgaria (în Câmpia Mariței și Rodopi) - remarca Gheorghiță Ciocioi - îmbracă formele: Șerban, Șurban, Șurba, Șurbanov, fiind considerat, în onomastica bulgară, un nume de origine turcică (turc, protobulgar, cuman etc.), ori provenind din arabă pe filieră turcă: șuur = minte, înțelepciune, conștiință. Numele s-ar tălmăci prin: om drept și înțelept”.
Stan, conotații
Dar „Stan”, care să fie originea lui? „Este un nume de Botez răspândit printre români până spre anii ‘80 ai secolului trecut, folosit (destul de des) ca nume de familie. «Stan» este menționat și la sud de Dunăre, sub forma dată, printre românii de acolo, începând cu documente din sec. al XVI-lea, slavii având forme apropiate (Stanio, Stanke etc.). Provine din vechile numele compuse slave - Stanimir și Stanislav (să aibă parte de pace/ slavă). Stan a ajuns, în ultimele veacuri, să fie, în general, «un nume de pomană», ori un nume-urare pentru prunci (deseori bolnavi, în trecut) cu înțelesul: să se ridice, să fie viu”. Nu în ultimul rând: „Unii cercetători încearcă o alăturare a numelui Stan de numele Constantin, exemplificările, «practica» onomastică la Botez și documentele din Balcani trimițând însă către originea amintită mai sus”.
Saiu, de la Isaia
Iată că mi-am aflat, grație antropologului Gheorghiță Ciocioi, și albia propriului nume: „Saiu vine din Isaia. Este un nume folosit și în Balcani: Saio, Saev. Saicio/ Saiciu/ Saiciuc sunt diminutive, ultimul fiind folosit mai des în Podolia”.
Scarlat, stofă roșie
Numele Scarlat, devenit la noi patronim, s-a insinuat în vocabularul limbii române cel mai probabil pe filieră greacă. „Este folosit de mai multe veacuri în grecește, turcă și italiană cu înțelesul de stacojiu, roșu (referitor la stofe, țesături). Ca nume de familie, bulgarii și sârbii consideră că numele de Scarlat a ajuns să fie cunoscut la sud de Dunăre purtat fiind cel mai adesea de persoane de origine română, ori aflate în strânsă legătură cu românii (Tulcea, Vidin, Timoc, Cadrilater)”, remarca Gheorghiță Ciocioi.
La origine, cuvântul românesc «clonț» este unul bulgăresc («kliun»), tălmăcindu-se prin «cioc» (familiar, «gură»)”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
Boboroadă este un termen vechi slav ce desemnează mai mulți colaci («pitișoare»), închinați Maicii Domnului (Bogoroda/ Bogorodița = Născătoarea de Dumnezeu)”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„«Aferim» a ajuns în limba română tot din turcă - cu sensul: bravo, foarte bine. La origine însă este cuvânt persan: āfirīn = laudă, binecuvântare, aplauze”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Din graiurile țigănești balcanice vine termenul «baragladină». Este format din cuvântul țigănesc baro = mare și termenul slav gladen = flămând, înfometat”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog