Pe o stradă liniştită a vechiului Bucureşti se află atelierul maestrului Ştefan Câlţia, construit de el în stilul arhitectural al secolului trecut, cu ferestre mari prin care pătrund razele soarelui, pe pervazuri cu vase smălţuite, cu flori şi frunze uscate, dar şi cu altele proaspete, pline de parfum, cu vechi mobilier transilvănean şi săsesc pictat, cu icoane, cu o balanţă cu un singur talger, cealaltă jumătate aflându-se la prietenul lui, alături de pânzele de mari dimensiuni care-ţi încântă privirea şi-ţi bucură sufletul. Pe şevalet, dintr-o lucrare impresionantă, cu un fundal albastru, se revarsă o lume bizară, populată de personaje coborâte din visurile timpului, de păsări şi animale constituind simboluri arhaice. Alături de şevalet, o impresionantă pânză cu o pasăre parcă măiastră, un măcăleandru, plutind între două scorburi de stejar.
Formele şi culorile dumneavoastră construiesc o lume, un univers fantastic. E o lume la care nu ai acces imediat. Elementaritatea ei înşală, fiindcă e rafinată, obiectele degajă o discretă poezie din însăşi materia lor, ele nu flatează direct retina, nici prin aşezarea compoziţională, nici prin culoare. În picturi apare tot mai des lumea ca teatru, cu arlechini, clovni, oameni cu păsări, căutătorul de apă, fata cu salamandra, maimuţe, elefanţi, bivoli, inorogi, personaje hieratice, creaturi fantastice.
Lumea ca teatru e o temă pe care am început-o de mai mult de 25 de ani. Ea nu face parte dintr-un program al meu special, dar mă cucereşte şi mă recucereşte din când în când. Sigur că Shakespeare a spus mai de mult că trăim în această lume ca actori pe o mare scenă. Regăsind nişte lucruri pe care le-am făcut în aceste meditaţii, am început să mă joc serios cu această lume. Am închipuit lucrările mele ca un fel de draperie pictată transparentă, prin care poţi să treci, pe care se plimbă personaje, noi, la rândul nostru, suntem, în alt plan, alte personaje. Mi-aş dori ca acesta să fie un mod de reflecţie. Sigur că descifrarea lor este complicată. Câteodată îl îndrum pe privitor să-şi înţeleagă propria poveste cu ajutorul unei serii de simboluri, de la şarpele care îşi mănâncă coada la satul cu casele cu susul în jos sau la arlechin care deschide, de obicei, cortegiul, personaj medieval. Este cel care oricând, în jocul şi nebunia lui, rosteşte marile adevăruri. Căutătorul de apă este un alt personaj care adună în el totul, însemnat de Dumnezeu, găseşte apa, care este un simbol.
Un alt personaj des întâlnit în compoziţiile dumneavoastră este omul cu flautul sau căutătorul care umblă prin pădurile halucinante, parcă din alte lumi.
Pădurea, muzica, omul, fiinţa, om şi ne-om, toate acestea sper să-l invite pe privitor la meditaţie, încât să gândească altfel despre lumea din jur, să şi-o închipuie în alt chip. Opera de artă în faţa căreia ai, desigur, plăcerea de a-i descifra gramatica şi elementele care o compun este ca o lumină care-ţi arată lumea pentru o clipă. Şi atunci, tu, cel care priveşti, eşti marele înţelept.
Întâlnire
Dar acest personaj cu aripă sau aripi, atât de des întâlnit în opera dumneavoastră, ca un înger care atinge lumea, ce fel de înger poate fi? Se întâlneşte el cu demonul?
Acest personaj cu aripi care aduce daruri poate să fie chivotul, casa, templul, tot pământul, visul. Unele dintre personajele mele, în afara faptului că le cade o lumină din cer, care de fapt le creează, lasă şi ele, la rândul lor, o lumină pe pământ. Când vorbim despre lucruri ne este mai uşor să povestim cu totul altceva decât sunt ele, pentru că aici, vedeţi, este vorba despre un verde, despre un albastru, despre un roşu, despre nişte forme, despre nişte spaţii, nişte linii care se întretaie şi la rândul lor acestea creează personajul, lumea. În aproape toate picturile mele veţi descoperi o geometrie ascunsă, totuşi foarte clară şi precisă, ca în cazul personajului care taie axul principal al lucrării, în punctul în care vine orizontala şi se întâlnesc cele două axe. Sunt nişte raporturi pe care, dacă reuşeşti să le stăpâneşti, atunci e foarte simplu să faci să fie adevărate şi celelalte poveşti. Lumea fără poveşti este o lume săracă. Dacă aceste elemente de gramatică şi de structură nu există, atunci nu discutăm despre lumea noastră.
Cântărețul și casa albastră
Recurgeţi la un simbolism. Fata cu salamandra ce sugerează, de fapt? Ce semnificaţie are peştele?
Tema e veche şi are o mulţime de faţete. Fecioara cu balaurul, gracilul care îmblânzeşte lumea, natura. O legendă spune că atunci când îţi arde casa, dacă femeia casei prinde o salamandră şi-o aruncă, focul se stinge. Ideea că femeia ocroteşte această fiinţă ciudată, care vine din adâncuri, mi s-a părut interesantă şi de aici toată povestea mea este, de fapt, o lume prin care acest personaj trece. Peştele este la fel un simbol foarte vechi, dinainte de Hristos. Era legat de apa din care s-au născut toate, de rodnicie, cumva, simbolizând bărbatul. Preluat de creştinism devine simbolul lui Hristos şi capătă diferite nuanţe, când vine dinspre înţelesurile mai vechi, când vine către lucrurile mai noi, ca peştele care pluteşte pe deasupra lucrurilor, ca un Dumnezeu care hărăzeşte pacea sau destinul. Totodată, eu l-am folosit şi din alt punct de vedere. Forma lui care desenează extraordinar de frumos este un element construit aproape perfect de Dumnezeu. Şi mai are încă ceva: dacă-l scoţi din lumea lui, punându-l în alta, nu-şi schimbă fizionomia. Pare că trece dincolo de lume, pluteşte între cele două lumi cu uşurinţă.