La un moment dat, conducerea poliţiei constănţene a fost demisă pentru că o horă mare a arătat apropierea în locul distanţării sociale. Altfel spus, manelist, rocker sau hipster şi-au dat mână cu mână ca la Hora Unirii, după cum i-au apropiat veniturile, în loc să rămână fiecare distanţat, în grupul său cultural.
Iată însă ce pot face deciziile administrative, punitive, distanţarea liber consimţită ar fi avut efectul invers. La fel e şi cu solidaritatea socială. Apare efectul de respingere, aşa cum a evidenţiat Mardale într-o caricatură: „Hai sictir cu taxa voastră de solidaritate, da’ ce-am furat împreună?”. Pe când la nivelul solidarităţii liber consimţite, realizate şi prin intermediul Bisericii, lucrurile se schimbă.
Aşadar, dacă grupurile culturale s-ar separa - să spunem cei care ascultă muzică clasică de cei ce îndrăgesc cântecul şi portul popular - am avea mult dorita distanţare, inversul horei mari, dar elementul primordial e decizia individuală, nu coerciţia.
După cum iniţiativele economice nu trebuie să aibă ca punct nodal echitatea fiscală şi investiţiile publice, ci creşterea productivităţii. Statul poate să obţină mai mulţi bani, dar asta dacă permite generarea de business nou. E cum spunea liberalul Eugeniu Carada, ctitorul Bănci Naţionale a României: „Vom mări iniţiativa particulară şi prin aceasta chiar vom înmulţi resursele tezaurului public”.
Cu alte cuvinte, fiscalitatea e nevoie să fie dimensionată în așa fel încât să genereze potențial investițional. Şi exact acest lucru îl puncteză Carada când spune: „Criza noastră financiară nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua și nedreapta noastră sistemă de impozite”.