Celebru, mai ales, pentru studiul Dimensiunea românească a existenței, licențiat în Drept și Filosofie, Mircea Vulcănescu s-a evidențiat și ca „fiu spiritual infidel”, după cum se autointitula, al legendarului profesor de metafizică Nae Ionescu. Preocupat de gândirea liberă, sociologie, economie, religie aproape în aceeași măsură în care era interesat de organizarea granițelor României sau de mutarea capitalei de la București la Brașov/ Făgăraș, Mircea Vulcănescu n-a reușit, din păcate, să-și epuizeze toate energiile creatoare, vasta sa operă rămânând la stadiul de șantier în lucru. Arestat de comuniști în 1946, judecat și condamnat la opt ani de temniță grea în urma unui simulacru de proces și trimis la Aiud, profesorul universitar care adora să peroreze despre Debussy și Cocteau avea să moară la doar 48 de ani, din cauza unei pneumonii contractate, cel mai probabil, în lungile nopți petrecute la zarcă. Dar cine a fost, până la urmă, acest bărbat și cum a apărut el în peisajul tulbure al României dintre marile războaie? Pentru a-l înțelege și a fi în măsură să punem în discuție atât deciziile lui, cât și faptele comuniștilor, vom da curs în continuare câtorva date biografice esențiale. Așadar, la data de 3 martie 1904 vedea lumina zilei la București, ca fiu al lui Mihail (inspector financiar) și al Mariei (casnică), Mircea Aurel, al doilea copil al familiei Vulcănescu, după Mihaela-Zoe (1902-1989), viitoare profesoară de pian.
Puștiul de la „Gh. Lazăr” și Marea Unire de la 1918
Mircea a impresionat încă din primele clase de școală prin seriozitate și o nepotolită sete de cunoaștere. La doar 11 ani obținea premiul I cu cunună pentru lucrarea „Cum s-a format Imperiul Roman și ce foloase a adus omenirei”, eseu istoric susținut în cadrul concursului național organizat de „Tinerimea Română”. La doar un an distanță, în septembrie, se înscria ca cercetaș și lucra la Poșta Centrală, la Serviciul supravegherii știrilor, în secția telegrame externe. După doar o lună, în condițiile în care Bucureștiul era deja ocupat de nemți, familia Vulcănescu se refugia în Moldova, la Zvoriștea, în Dorohoi. În 1917, Mircea promova clasa a treia gimnazială la Liceul Refugiaților de pe lângă Liceul Național din Iași, era telefonist la Spitalul Epitropiei „Sf. Spiridon”, devenea șeful detașamentului de cercetași din cadrul Spitalului 272/103, fost Brâncovenesc, frecventa lecții particulare de istorie a filosofiei și cursurile lui Nicolae Iorga de la Universitate. Un puști ocupat până peste cap, nu? Decembrie 1918 l-a prins pe Mircea Vulcănescu în București - revenit din „nenorocitul exil” -, elev al Liceului „Gh. Lazăr” și autor al unui discurs public în Piața Universității alături de episcopul Miron Cristea și I. G. Duca (ministrul Cultelor și Instrucției Publice la acea vreme) în legătură cu Marea Unire.
La 19 ani era membru în Consiliul de Administrație al Regiei Monopolurilor Statului
În ianuarie 1919, cu prilejul organizării unei ședințe a societății culturale „Propășirea”, Mircea Vulcănescu prezenta conferința „Filosofia existenței”. Abia împlinise 15 ani. După doar câteva luni, avea să scrie eseul „Cunoaștere și recunoaștere. Asupra mecanismului psihologic al recunoașterii”. Profilul băiatului inteligent și curios căpătase deja contur. În vara anului 1921, Mircea susținea bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul” din București pentru ca în toamnă să se înscrie, ca student, la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din Capitală. A fost și anul în care Vulcănescu a audiat pentru prima oară cursurile lui Vasile Pârvan și Nae Ionescu. Galopul intelectual avea să crească în intensitate. În 1923, tânărul de 19 ani Mircea Vulcănescu era numit membru în Consiliul de Administrație al Regiei Monopolurilor Statului - poziție pe care o va ocupa până în 1929 -, dar găsea timp și pentru a-și onora stagiul militar, ca voluntar, la Școala militară de geniu din București, de unde s-a eliberat ca sublocotenent.
Un sistem filosofic: existentismul
În perioada studenției, Mircea a fost influențat de ideile profesorilor Dimitrie Gusti și Nae Ionescu. A scris, sub febra acestora, lucrările „Cercetări asupra cunoștinței”, „Evoluția psihismului”, „Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței, Introducere. Plan (pentru Încercarea asupra existenței)”, „Concepții originale din Încercare asupra existenței”, „Misticismul și teoria cunoștinței”, „Note asupra «esenței»” și a proiectat „Sistemul meu filosofic: existentismul”, din care s-au păstrat fragmente. Iată, așadar, un student extraordinar! Anturajul lui Vulcănescu era alcătuit din tineri la fel de preocupați de cunoaștere: Paul Sterian, Anina-Rădulescu-Pogoneanu, Constantin Floru, Stelian Mateescu, Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), Jenica Axente, Margareta Ioana Nicolescu. Anina și Margareta aveau să-i devină, ulterior, pe rând, soții (prima i-a dăruit o fată, a doua - două fete). În ianuarie 1925, Mircea Vulcănescu și-a susținut licența în filosofie la Facultatea de Filosofie și Litere din București. Titlul lucrării? „Individ și societate în sociologia contimporană”. Îndrumător? Dimitrie Gusti. Câteva luni mai târziu, în vară, neobositul Mircea Vulcănescu avea să-și susțină lucrarea de licență și la Facultatea de Drept din București.
A dat în gât un fost ministru traficant
În toamna aceluiași an s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, alături de care a călătorit la Paris, în Franța, pentru completarea studiilor. Ea a urmat cursurile Institutului de Psihologie Experimentală, în vreme ce Mircea s-a înscris pentru studii de doctorat la Facultatea de Litere. La doar un an distanță, Vulcănescu cocheta cu ideea unui doctorat în Drept, specialitatea economică, dar se gândea și la un doctorat în sociologie, la Sorbona! În vara anului 1927 avea să se nască la Paris prima fiică a lui Mircea: Elena-Maria-Viorica Vulcănescu, alintată Vivi. Revenit în țară împreună cu mica sa familie, tânărul de 32 de ani era angajat ca asistent la Catedra de sociologie și etică a prof. Dimitrie Gusti, apoi numit director al Oficiului de Studii Universitare din cadrul Universității București (1928-1930). În același timp, era înscăunat și referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finanțe (funcție deținută până în 1935). În 1930, Mircea Vulcănescu contribuia la elaborarea Bugetului general al statului, din poziția de funcționar în Ministerul de Finanțe. Era numit, cinci ani mai târziu, director general al „Vămilor”, funcție respinsă în 1937 după ce a devoalat activitatea de contrabandă (trafic cu băutură și țigări) a lui Eduard Mirto, fost ministru al Industriei și Comerțului în guvernul prezidat de Iuliu Maniu între 10 noiembrie 1928 și 6 iunie 1930!
Final în anonimat
Devotamentul național(ist) l-a plasat însă, în contextul politic de după înăbușirea rebeliunii legionare, ca subsecretar la Ministerul Economiei și Finanțelor în cabinetul Antonescu, deși nu se manifestase ca antisemit. Vulcănescu a fost, trebuie menționat, unul dintre cei mai buni negociatori ai României cu Germania lui Hitler, reușind între 1941 și 1944 să obțină pentru Banca Națională opt vagoane cu aur (confiscate de U.R.S.S. după 23 august 1944) și înzestrarea Armatei a 4-a cu echipament militar nou. „Tata a reușit să recupereze de la aliații nemți mare parte din cheltuielile de hrană și întreținere a armatelor lor pe teritoriul țării noastre”, declara în urmă cu un deceniu Mariuca Vulcănescu, fiica economistului. Ce-a mai contat! Deposedat de avere, umilit și condamnat la opt ani de temniță grea în 1946, în procesul criminalilor de război, îmbolnăvit de TBC și neasistat medical, Vulcănescu și-a dat ultima suflare pe 28 octombrie 1952, la 48 de ani. A fost înmormântat în Cimitirul de pe Dealul Robilor, din marginea Aiudului. Familia a fost înștiințată despre deces la un an distanță... În opoziție cu sensul lor, ultimele cuvinte murmurate de cel alintat „Sfântul închisorilor” trezesc și astăzi fiori și neliniști: „Nu ne răzbunați”.
Aruncat în pușcărie fără mandat
În dosarul aflat în arhiva C.N.S.A.S. poate fi găsit și mandatul de arestare nr. 19655 din 26 octombrie 1948, emis de Parchetul Curţii Bucureşti - culmea justiției! - după ce Mircea Vulcănescu fusese deja închis: „Noi, primul procuror al Curţii Bucureşti, în baza deciziei criminale nr. 27 din 6 februarie 1948 a Curţii de Apel Secţia IX Bucureşti, rămasă definitivă, prin respingerea recursului de [către] Curtea Supremă, secţia penală, prin decizia 1510 din 7 august 1948 prin care acuzatul Mircea Vulcănescu, în vârstă de 43 de ani, […], în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, a fost condamnat să sufere 8 ani temniţă grea […]. Mandatăm şi ordonăm tuturor agenţilor forţei publice să dea concursul legiuit pentru executarea prezentului mandat, iar domnului administrator al penitenciarului Aiud de a primi, a reţine şi a face ca numitul acuzat să execute pedeapsa la care a fost condamnat”.
Se temeau să nu fugă
Documentul limpezește și chestiunea arestării fără mandat din 30 august 1946: „Având în vedere că, în speţă, acuzatul se găseşte deja arestat preventiv în penitenciarul Văcăreşti, fără însă să se fi emis mandat împotriva lui de către Secţiunea VIII a acestei Curţi care ordonase arestarea prin decizia criminală casată cu nr. 160 din 9 octombrie 1946, considerând că faţă de pedeapsa aplicată arestarea preventivă a acuzatului este impusă de teama de dispariţie spre a se sustrage de la executarea pedepsei în cazul când ar fi lăsat liber […], dispunem arestarea preventivă a acuzatului Mircea Vulcănescu […]”.
Uriașul blând care dezlega nodurile tristeții
După divorțul de Anina Rădulescu-Pogoneanu, Mircea Vulcănescu s-a căsătorit cu o altă colegă de facultate, Mărgărita-Ioana Niculescu, pe care a luat-o de soție la data de 27 aprilie 1930. Mărgărita i-a dăruit două fete: Elisabeta-Alexandra (Sandra), născută la 9 aprilie 1931, și Ioana-Maria-Mărgărita (Mariuca), născută la 1 iulie 1933. Mărgărita-Ioana Niculescu avea să-i contureze soțului un portret memorabil în jurnalul personal: „Nu se putea să nu-l iubeşti. Adâncimea privirii, lumina surâsului, bunătatea fără margini şi puterea … Când îl vedeai, răsărind deodată în clipa cea mai grea, ştiai că erai salvat. Credeai că a întârziat ori că ceva l-a reţinut, ori că a uitat? Și deodată îl vedeai, era acolo, tocmai când trebuia, unde trebuia. Ca prin farmec nodurile se dezlegau, piedicile se dădeau în lături, totul era neted şi limpede. Aşa l-am cunoscut noi, aşa l-au cunoscut fetele noastre: purtător şi aducător de bucurie, de uşurare, de împăcare, niciodată de gâlceavă, de supărare”. În completare: „Viaţa noastră curgea ca o apă liniştită, oglindind cerul, dimineţile erau deschideri spre bucurii noi, spre fericire. Şi totuşi, o teamă ascunsă, tainică, de care niciodată n-am scăpat: ca odată, fericirea asta prea mare să nu se năruie”.
Un bărbat de onoare
În februarie 1938, Mircea Vulcănescu avea să voteze împotriva Constituției lui Carol al II-lea, convins fiind că fiul lui Ferdinand I intenționa să reintroducă pedeapsa cu moartea. „Votarea era deschisă, prin «declarațiune verbală înaintea biroului de votare». Pe țară, au votat împotriva Constituției doar 5.483 (0,13%) de cetățeni. Întrucât Mircea Vulcănescu fusese numit ca director general al Datoriei Publice de rege, a considerat că este de datoria lui să-și prezinte demisia. Și a făcut-o, doar că regele nu i-a acceptat-o”, nota editorul Marin Diaconu în Cronologia celor două volume dedicate lui Mircea Vulcănescu de Fundația Națională pentru Știință și Artă (Mircea Vulcănescu. Opere, vol I și II, 2005) în cadrul Colecției Opere Fundamentale.
Nae Ionescu și-a luat Maybach „pe pile”
Mircea Vulcănescu a dezvăluit în memoriile sale („Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut”) (și) un episod spumos cu profesorul de filosofie în rol de escroc chitit să fenteze impozitele statului: „Odată a venit la mine, pe când eram director la Vămi, prin 1936-1937, să-mi ceară scutire pentru un automobil splendid, Maybach, cu dublu compresor, pe care-l adusese din Germania. Nu i-am putut răspunde decât stereotipul «Legea nu prevede asemenea scutiri» și s-a uitat puțin chiorâș la mine, dar a zis «Bine, nu e nimic». A intervenit apoi mai sus, la ministrul Cancicov, cu care era prieten, și secretarul general Cristu Simionescu l-a scutit, cu toată opunerea Direcției Vămilor”.
Scatoalce pentru prieteni
În urma scandalului declanșat în epocă de elogierea balerinului gay Gabriel Negri, Mircea Vulcănescu l-a bătut pe fostul prieten Sandu Tudor, după ce acesta montase în ziarul Credința (1934) o campanie împotriva „cavalerilor de Curlanda”.
118 ani s-au împlinit pe 3 martie 2022 de la nașterea lui Mircea Vulcănescu
„Nu ne răzbunați!”, Mircea Vulcănescu, ultimele cuvinte
Dezinvolt și fin intelectual, Mircea Vulcănescu, un bărbat masiv, supraponderal, n-a ezitat să conferențieze cu miez despre Gargantua, celebrul personaj rabelaisian
La procesul din 15 ianuarie 1948, Mircea Vulcănescu și-a formulat o amplă apărare, întinsă pe durata a patru ore, rămasă celebră în epocă sub numele „Ultimul cuvânt”