Inițiativa (lingvistică) i-a aparținut distinsului etnolog Gheorghiță Ciocioi, îndrumătorul și limpezitorul tainelor întru cuvinte - așadar, cum s-a ivit pe harta țării mândrul nume Garoafa? Care să fie istoria acestei așezări, iată, dătătoare de noi politicieni? Gheorghiță Ciocioi: „Nu, nu are vreo legătură cu presupusa (de către unii) origine etnică a candidatului la Președinție. Nu cresc acolo garoafe, zona Vrancei fiind, după cum știm, patria viilor. E un sat românesc. Născut târziu, e drept, în interbelic. S-a numit mai întâi Băcăuane. A primit apoi numele de Garoafa, luat după cel al ministrului Agriculturii din mai multe guverne de dinainte de ultimul război, Constantin Garoflid (1872-1942)”.
Rădăcini în Macedonia
Tot aici: „De origine aromână, Constantin Garoflid era nepotul lui Mihail Costea Garoflid (1787-1869), din Vlaho-Clisura, Macedonia, care se va stabili în Valahia. Constantin Garoflid avea mai multe proprietăți în zona Vrancei. Numele de familie Garoflid este unul cunoscut în Macedonia, Epir și Tesalia - Γαροφαλλίδης (Garofallídis). Cu originea în γαρύφαλλο - garoafă/garofiță (floarea garoafei). Un contraîmprumut grecesc din italiana venețiană - garoflo. Garofulum /caryophyllon - latină”.
Armistițiu
În continuare, o expresie de împăcare, tot s-a încheiat cursa pentru alegerea președintelui României: „încetare a focului”: „Mai pe franțuzește, armistițiu. Pardon, armistice. Cuvânt format târziu în franceză, după modelul (latin) - solstitium - solstițiu. Arma (lat.) - armă + stitium - de la a sta (în cuvinte compuse). Suspendarea/oprirea ostilităților. Tăcerea armelor. Așadar, armistice. Hai, na, suspension d’armes, dar on verra! - Să zic Lundi, să zic Ponedelnik, nu mai știu...”
Dinspre limba arabă, via turcă
Iar acum, ochii pe București, pe ulițele de legendă ale Capitalei, mai precis: „Astăzi, despre Mecet, nume de stradă bucureșteană cu o istorie uitată. Se află în cartierul Popa Nan. Mai nou, nume al unei stații de tramvai de pe Strada Traian (situată între Hala Traian și Bd. Pache Protopopescu, în capătul străzii Mecet). Mecet e un nume turcesc (mescit), provenit din arabă (mascid), cu înțelesul de loc de închinare, moschee. De obicei, nu o moschee foarte mare. Adeseori, moschee de cimitir - locul de îngropare fiind numit și el, de aici, mescit. Românii, asemenea balcanicilor (dar nu numai), au pronunțat cuvântul turcesc sub forma mecet”.
În mahalaua Popa Nan…
De unde totuși legătura între numele străzii și cel turcesc? Din nou cercetătorul Gheorghiță Ciocioi: „În mahalaua Popa Nan, până aproape de jumătatea veacului al XIX-lea, a existat un cimitir turcesc cu un mecet. Inițial, se afla în afara orașului. Pe la 1770, era deja parte a acestuia. După închiderea cimitirului și a micii moschei de aici, se vor construi pe locul dat case, va fi amenajată o grădină (a lui Marcu), iar pe la 1900 va apărea școala primară Mecet (astăzi, grădința Licurici de pe Traian, la intersecția cu strada Mecet). Cum tramvaiul oprește la Mecet (ori dacă drumurile vă poartă prin Popa Nan), un popas de gând, în trecut, poate că va fi fiind cumva de folos”. Mulțumim.
Împăratul șerpilor
Mai jos, un nume cu înțeles uitat - Arminden/i: „Formă coruptă a numelui slav-balcanic Irminden - Ziua Sfântului Proroc Ieremia. Irmin-den-ul/Sf. Ieremia se prăznuiește pe 1 mai. În trecut, o dată cu semnificații bogate, asemenea Caloianului (Nașterii Sf. Ioan Botezătorul), ori Ghermanului/Gheorma (Sf. Gherman), organizându-se cu prilejul dat ritualuri de ploaie. După credințele populare balcanice, dacă șerpii ies din ascunzătorile lor de Sf. Patruzeci de Mucenici, ori de Buna Vestire, de Sf. Ieremia se arată însuși împăratul șerpilor. Astfel că în această zi au loc, de asemenea, felurite ritualuri de alungare a șerpilor și șopârlelor (incantații ale femeilor, în casă și gospodărie, aprinderea de focuri în curți etc.). Se crede că oricine lucrează la câmp de Armindeni va fi mușcat de șarpe vara. Tot de 1 mai la slavii balcanici își serbează onomastica fetele și femeile ce poartă numele de Maia”.
Împotriva necazurilor
Alt nume/loc cu înțeles uitat - Pica/Pică/Picu: „Diminutiv - din Oprea. În limbajul copiilor, Oprică, Oprica devin Pică/Picu, Pica. Nume purtat, ca mirean, de vestitul miniaturist-monah din Săliștea Sibiului Procopie Pătruț - născut Oprea (Picu) Pătruț (1818-1872). Astăzi, încă nume ce îl dublează pe Oprea, dar și nume de familie - Pică, Picu. Numele românesc Oprea este corespondentul numelui grec Stamatis (Stamate, în românește) și al celui medio-bulgar Zaprean, cu înțelesul de a opri, a întrerupe. Acesta era dat, în trecut, în Grecia, Balcani și la nord de Dunăre ca nume protector: a opri necazurile asupra unui copil, a înceta moartea în familie, prin nașterea unor prunci morți, ori care mor imediat după naștere”.
Văratic - loc de petrecut vara
De unde (pro)vine numele Văratic? Etnograful Gheorghiță Ciocioi e prompt: „Văratic e numele unei celebre mănăstiri din Moldova, dar și al unor așezări (inclusiv de peste Prut). În trecut, nume dat unui loc (poiană, pajiște, moșie etc.), unde, pentru o taxă (vărat), își petreceau vara (vărau) turme de oi, ori de vite cu păstorii lor. Văraticul, pornind de la câteva colibe, ajunge uneori sat”. Nu în ultimul rând: „Văratic - mănăstire întemeiată într-un astfel de loc.”
Pastila de religie
Catedrala patriarhală de astăzi a fost cândva moschee!
S-a întâmplat la 1737… Relatează Gheorghiță Ciocioi, cercetător preocupat (și) de etnografie religioasă: „În vremea războiului ruso-turco-austriac (1736-1739) s-a întâmplat. O spune Neculce în letopisețul său: «Și mitropolia din București au făcut-o mecet, di s-închină într-însa pașii». Pașalele locuiau chiar în palatul Mitropoliei Ungrovlahiei. Și-au dorit un loc de închinare și l-au aflat. După plac. După ce, mai întâi, mormintele voievozilor și vlădicilor din catedrală au fost profanate de ostașii turci - în goana lor după aur și podoabe scumpe. Aceștia vor ajunge până la Carpați, jefuind, de asemenea, catedralele de la Târgoviște și Curtea de Argeș. În piețele Bucureștilor turcii vindeau candele, veșminte, vase sfinte, potire. Spre jalea norodului”. Ce tablou! Dar să facem loc poveștii întregi: „De pe Colina din mijlocul Bucureștilor răsuna chemarea musulmană la rugăciune… Un episod trist din istoria catedralei. Domn pe atunci era Constantin Mavrocordat. Singura mângâiere după acest pustiitor război: revenirea Olteniei la Țara Românească (Tratatul de la Belgrad, 1739).
Tot spre aducere aminte...
De ce mergeau creștinii mai des la biserică în trecut? Știți? Nu? Atunci, fiți atenți: „Folosirea clopotelor în biserici a fost interzisă după căderea Constantinopolului în aproape întreg Imperiul Otoman. În locul acestora era folosită toaca. Adeseori, strigătorii erau însă aceia care îi chemau pe creștini la biserică. La Constantinopol, în Bulgaria și Grecia, paracliserii mergeau în zori de zi acasă la creștini ca să-i convoace la praznicele mari. Acest obicei a existat până către anii ’50 ai secolului trecut. De rușine, și tot plecau la rugăciune. Chiar și cei mai îndărătnici. Spre folosul lor...”.
„S-a numit mai întâi Băcăuane. A primit apoi numele de Garoafa, luat după cel al ministrului Agriculturii din mai multe guverne de dinainte de ultimul război, Constantin Garoflid (1872-1942)”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„Folosirea clopotelor în biserici a fost interzisă după căderea Constantinopolului în aproape întreg Imperiul Otoman. În locul acestora era folosită toaca”, Gheorghiță Ciocioi
Mecet e un nume turcesc (mescit), provenit din arabă (mascid), cu înțelesul de loc de închinare, moschee. De obicei, nu o moschee foarte mare”, Gheorghiță Ciocioi
„De pe Colina din mijlocul Bucureștilor răsuna chemarea musulmană la rugăciune... Un episod trist din istoria catedralei. Domn pe atunci era Constantin Mavrocordat”, Gheorghiță Ciocioi
„După credințele populare balcanice, dacă șerpii ies din ascunzătorile lor de Sf. Patruzeci de Mucenici, ori de Buna Vestire, de Sf. Ieremia se arată însuși împăratul șerpilor”, Gheorghiță Ciocioi