Azi legăm cuvintele cu șnurul roșu-alb, ca ața de mărțișor ce îți împodobește pieptul, gâtul, încheietura mâinii. Știu că dis-de-dimineață numai despre asta auzi vorbindu-se, despre tradiția mărțișorului, semnificațiile lui, cine și cui îl oferă. Oare să-mi mai fi rămas și mie ceva de spus? Poate ceva aflat demult, în copilărie, de la bunică-mea și de la mama, alături de care învățasem a face mărțișoare.
A lucra nu doar șnurul, din mătase bicoloră răsucită, ci și obiectul în sine, căci – zicea bunică-mea – nu-i dar mai frumos pe lume decât acela de mâna ta migălit.
În satele Moldovei, de unde îmi erau părinții, fetele și femeile obișnuiau să pregătească mărțișoare, de la Dragobete până la zilele Dochiei. Lucrul și gândul lor dădea putere de talisman obiectului care urma să fie purtat în jurul gâtului, la încheietura mâinii sau agățat în piept. Dar și flăcăii ori chiar bărbații însurați comfecționau mărțișoare, migălindu-le singuri într-ascuns ori cerând ajutorul surorilor, măicuțelor, bunicilor. Valoarea lor nu era dată de prețul lor în piață, nici ce cât de ostentative erau, ci de dragostea pusă în fiecare obiect. Azi, nici timp, nici răbdare și nici pricepere, poate, nu mai avem pentru astfel de delicate munci. Dar piața e plină de mărțișoare... Și-atunci întrebi: ce se cuvine să alegi?
Mai întâi .............