Fondator al Frontului Popular din Moldova, Vieru, poet firav cu caracter de oțel, a electrizat prin prezența sa a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) în cadrul căreia s-a decis adoptarea limbii române ca limbă oficială și înlocuirea grafiei chirilice cu cea latină. 1989, momentul de grație în care s-ar fi putut consfinți (re)unirea Basarabiei și a României, a fost ratat însă de politicieni. Două decenii mai târziu și destinul patriotului Grigore Vieru avea să se răsucească dramatic...
1806 (declanșarea Războiului ruso-turc), 1812 (Pacea de la București, în urma căreia Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus), 1918 (revenirea pământului moșit de Ștefan cel Mare la Țara-Mamă), 1940 (înregimentarea sub pumnul bolșevic rus)… Între aceste repere istorice concrete o mică stea se aprindea, în iarna anului 1935, într-un cătun întunecat de sărăcie și tristețe al Hotinului: Grigore Vieru, poetul-punte între durerile Basarabiei și României, liderul unei generații care ne-a învățat prin forța erudiției și a valorilor morale nealterate să privim cu fruntea sus peste Prut. Rândurile de mai jos îi sunt închinate cu smerenie. După cele șapte clase absolvite în satul natal, Grigore Vieru a urmat cursurile școlii medii din Lipcani (1953), apoi pe cele ale Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău (Facultatea de Filologie și Istorie, 1958) pentru ca doi ani mai târziu, însurat deja cu Raisa Nacu, profesoară de limba română și latină, să semneze articole în revista „Nistru” ori recenzii pentru editura Cartea Moldovenească, câțiva ani mai târziu. În 1968, tânărul sensibil cu alură eminesciană a publicat unul din cele mai apreciate volume de poezii românești ale secolului al XX-lea, „Numele tău”. Ce avea deosebit această cărticică? În inima ei erau prinse dedicații pentru doi poeți de seamă ai României (Nicolae Labiș și Marin Sorescu), ba chiar trei din poeme se intitulau chiar așa: „Tudor Arghezi”, „Lucian Blaga”, Brâncuși”. Ce nu legaseră oamenii de stat încerca să împletească un poet. Demersul, nemaiîntâlnit până atunci în literatură, a avut ecouri și la București. Ușor-ușor, mijlocită de Uniunea Scriitorilor din România, relațiile au început să se încălzească. De altfel, în 1973 Grigore Vieru avea să viziteze pentru prima oară Țara-Mamă, închinându-se la mănăstirile Putna, Dragomirna, Sucevița și Văratec. S-a întors la Chișinău (nu înainte de a-l întâlni în taină pe Nichita Stănescu) cu un sac de cărți și cu sufletul ușor ca un fulg: „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.
Ambiguitate identitară: cine sunt basarabenii?
Declarația de dragoste pentru România avea să se reflecte ulterior (și neîncetat) în toate luptele purtate de Vieru. „Acest om exemplar face parte dintr-o generație pe care noi încă n-am descoperit-o decât conjunctural, prin anumite individualități, conștiințe basarabene care au reușit, într-un context istoric total potrivnic, să devină repere. Repere în ce sens? În sensul în care s-au străduit cu succes să închege un strat de românitate în Basarabia aceasta nefericită din care se vor putea adăpa (la vremea potrivită) alte generații care vor lua torța românității de la est de Prut și o vor purta mai încoace. Așa cum ei la rândul lor au ridicat această torță de la înaintașii lor și au reușit s-o facă să fie vibrantă și arzătoare în 1989, înainte ca românii din România să-și dea seama că regimul comunist era pregătit să cadă. Practic, în spațiul românesc, ei au fost antecesorii în lupta împotriva sistemului comunist”, aprecia Dan Dungaciu, profesor la Facultatea de Sociologie a Universității din București și fin cunoscător al realităților din spațiul ex-sovietic. „Mare e gloria acestei generații a lui Vieru, care a îndurat o formă atroce de comunism” - mai opina Dungaciu. De reținut că basarabenii au manifestat pentru libertate, pentru ieșirea de sub comunism încă din 27 august 1989, când Grigore Vieru s-a numărat printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naționale de la Chișinău, eveniment la care au participat în jur de 750.000 de oameni (o șesime din populația de atunci a republicii!) care nu s-au sfiit să ceară oficializarea limbii române ca limbă de stat în RSSM și trecerea la alfabetul latin, solicitări care au fost aprobate și legiferate câteva zile mai târziu în cadrul celei de-a XIII-a sesiuni a Sovietul Suprem. Cea mai mare bătălie s-a dat, deci, pe fondul ambiguității identitare. Cine erau, până la urmă, locuitorii acestui stat-satelit al Rusiei? Sovietici, ruși, moldoveni, basarabeni, români? Poetul Grigore Vieru le-a spus-o tuturor limpede: „Suntem români și români vom fi în veci!” Versurile lui au fost puse pe muzică, iar cântecele, purtate din Chișinău până la București și înapoi, i-au dezmeticit pe unii, i-au speriat pe alții și i-au făcut să se înfioare pe toți la un loc.
Rușii, cu ochii cât cepele pe Cultură
Mișcarea de emancipare de sub dominația URSS s-a manifestat (și) în RSSM pe fundalul deschiderii și al restructurării sistemului comunist, al „glasnostului” și al „perestroikăi” inițiate de Mihail Gorbaciov. „Cea mai mare confruntare strategică în Basarabia s-a dus în Cultură, nu în Tehnologie - pentru că nu era cazul, domeniul era controlat de ruși, basarabenii erau angajați în agricultură, în colhozuri. Cultura însă, unde activau asociații de scriitori, uniuni ale artiștilor etc., era sub directa supraveghere a rușilor pentru că doar de aici putea apărea ceva capabil să răstoarne ordinea impusă de la Moscova. Rușii știau că basarabenii sunt români, pentru că ei îi deznaționalizaseră, ei le schimbaseră alfabetul, ei îi deportaseră… Ei se străduiseră să le scoată din cap că sunt români”, evidenția recent profesorul Dan Dungaciu într-o intervenție la Trinitas TV legată de chestiunea (re)unificării republicii Moldova cu România. „Rușii - mai susținea Dan Dungaciu - au reușit să-și impună regulile în RSSM până în anii 1980, când la Chișinău au început să se producă mici miracole. Au apărut oameni de litere, cum este cazul lui Grigore Vieru, care n-au ezitat să compună poeme despre Arghezi, Blaga sau Brâncuși. Vieru și-a ancorat creațiile în cultura română, urcându-se pe umerii antecesorilor așa cum probabil alții se vor ridica pe umerii lui”. Oare? „Cine știe, poate peste treizeci de ani vom vedea o altă generație în Basarabia, una capabilă să ducă mai departe visul înaintașilor. Lupta, să știți, nu se oprește niciodată. «Diviziile lui Vieru», cum le-am numit odinioară după modelul «Diviziile Papei», sunt acolo, nu le poate scoate nimeni din circuitul spiritual. Aceste divizii pot izbucni oricând în istorie”.
„Latinița” scrisă cu bomfaierul și aparatul de sudură
Spiritul unionist întreținut prin cultivarea limbii române s-a înfiripat în RSSM încă din 1988 prin acțiunile închinate latinității, „latiniței” cum atât de frumos numeau frații moldoveni limba din care ne tragem sevele. „Manifestul de eliberare a basarabenilor de sub ruși este, poate, textul lui Valentin Mândâcanu, intitulat «Veșmântul ființei noastre» și apărut în revista Nistru în ‘88. Ce-a făcut el? A luat un eseu despre alfabetul latin pe care l-a prezentat, pentru a fi sigur că nu va fi cenzurat în scris, într-o conferință ținută la Uniunea Scriitorilor. Cei de față și-au luat notițe, au diseminat mai departe mesajul și, surpriză, textul a trecut și de cenzură, fiind publicat la gazetă. Acest text în care era cântată «latinița» a constituit începutul luptei de emancipare a basarabenilor”, estima profesorul Dan Dungaciu. După acest prim pas îndrăzneț, anul următor, la 15 ianuarie - ziua poetului național Mihai Eminescu -, la Chișinău a apărut, în premieră tipărită în alfabet latin, revista Literatura și Arta. Cum a fost posibilă această mișcare? „Este o poveste fabuloasă, pe care mi-a împărtășit-o regretatul Grigore Vieru”, a comentat Dan Dungaciu. S-o auzim! „Își propuseseră să publice un număr întreg în grafie latină, doar că nu aveau mașinile potrivite, evident. Ce-au făcut? Grigore Vieru și Nicolae Dabija au venit la București, au fost îndrumați către nu știu ce anticariat și după inutile zbateri nu s-au ales cu mașinile de scris pe care le căutau”. Atunci? „Au plecat la tren, să se întoarcă la Chișinău, ce să facă? Doar că la Gara de Nord a apărut părintele Valentin Țepordei, basarabean la origine, care le-a adus într-o plasă clapetele metalice ale mașinii lui de scris pe care le tăiase cu bomfaierul! Vieru și Dabija le-au luat, le-au sudat la mașinile lor de scris sovietice și așa a apărut revista Literatura și Arta integral în grafie latină”. Acest gest aproape eroic - conchidea Dan Dungaciu - a fost unul fundamental pentru concretizarea Marii Adunări Naționale din august 1989, care a condus la eliberarea Basarabiei de sub protectoratul direct al Rusiei.
O frază fundamentală pentru istoria Republicii Moldova
„În treizeci de ani, basarabenii n-au ieșit niciodată în stradă pentru revendicări socio-economice - mai sublinia profesorul Dan Dungaciu. Rețineți - atenționa el! Când au ieșit, în august 1989, au făcut-o pentru a-și regăsi identitatea. Au ieșit pentru că voiau alfabet latin, manuale în limba română, școli cu predare în limba noastră. Exact ca în Ardeal înainte de 1918, unde nu se pronunța cuvântul «Unire» de teama arestării, în Basarabia supusă rușilor nu se spuneau cu voce tare cuvintele «Limba română». În vara anului 1989, Grigore Vieru a rostit o frază fundamentală pentru toată istoria Republicii Moldova: «Nu se poate rezolva nicio problemă socială ori politică dacă nu știi cine ești»”. Propoziție valabilă și astăzi, nu?
Știați că
Grigore Vieru dormea maximum trei ore pe noapte, în ultima parte a vieții suferind de teribile insomnii?
Dar că își mângâia copiii doar în timp ce aceștia dormeau, fiind un părinte sever în viața de zi cu zi?
Poetul prefera să scrie în zori, la primele ore ale dimineții?
Odaia sa de lucru era izolată fonic cu tifon de către Raisa, soția sa?
Una dintre destinațiile preferate ale lui Vieru era Ialta, la țărmul Mării Negre?
În fiecare primăvara Vieru își conducea copiii (doi băieți) în aventuri prin pădurile Chișinăului, unde dormeau în cort, mâncau carne prăjită la foc, se spălau cu apă de izvor și beau vin cu damigeana?
87 de ani s-au împlinit la 14 februarie 2022 de la nașterea poetului Grigore Vieru
„Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”, Grigore Vieru
„Ascultă, fiule, ca o povață, prea sus nu te ridica, te vor spânzura, prea jos nu te apleca, te vor călca”, Grigore Vieru
Grigore Vieru s-a stins din viață la 18 ianuarie 2009, în urma unui accident rutier în care fusese implicat cu două zile înainte. Avea 73 de ani, iar la înmormântarea sa s-au adunat zeci de mii de oameni