Plafonul pus la energie se dovedește a fi un „benchmark” înalt, la care nu se renunță, în ciuda evoluțiilor de pe piețele internaționale. Firesc ar fi fost ca și la noi să se ajusteze prețul pe fondul micșorării cererii, fiindcă iarna a fost blândă și depozitele de gaze sunt doldora!
Așa cum nu se ieftinesc însă gazele și curentul, la fel se întâmplă și cu benzina ori cu motorina. Când se ajustează prețul internațional la țiței au grijă accizele de la noi ca diferența să nu se simtă în buzunarul românului. Din nou nu se pune problema unei crize de energie, ci a uneia bugetare!
Dar și detergenții se scumpesc la noi. Atitudine absolut normală, din partea unor retaileri cărora li s-au impus prețuri de mercurial în zona de bază. Ei încearcă astfel să-și scoată pârleala din altă parte.
Rezultatul final este o inflație înaltă, care e așa din cauze politico-fiscale.
Iar oamenii protestează, ies în stradă, când văd prețuri mai mari. Vor salarii care să se coreleze cu scumpirile. Din nou trebuie luată în calcul o spirală prețuri-salarii, ce ar putea fi scurtcircuitată de micșorarea firească a facturilor la energie. Românii ar trebui să ceară facturi mai mici, deopotrivă cu salarii mai mari. Pentru că astfel se generează potențial investițional în lipsa unor investiții străine!
Când însă reducerea inflației are nevoie de competiție pe piețe, taman acum se discută despre concentrările economice că ar fi în general benefice pentru economie, că dacă sunt mai puțini jucători și mai mari vor oferi produse mai bune și mai ieftine. Ca să scadă inflația e necesar să avem mai mulți actori economici, nu mai puțini și să fie eliminate barierele pentru intrarea pe piețe de noi jucători. Ca să luăm un exemplu la întâmplare, pe piața carburanților de la noi nu se regăsesc nume importante precum British Petroleum, Royal Dutch Shell, Eni, Esso, Total, Texaco. În timp ce în Polonia, Cehia sau chiar Bulgaria se pot vedea. O țară de dimensiunile României are circa 2.000 de benzinării, în Austria, patria OMV, sunt peste 3.500. Într-un raport din 2016 al Consiliului Concurenței se arăta că piața locală a carburanților auto are, în linii mari, structură de cartel şi pentru sporirea competiției se propunea eliminarea barierelor de reglementare la intrarea pe piață prin liberalizarea și simplificarea procesului de autorizare a înființării de noi benzinării, precum și încurajarea intrării pe piață a marilor lanțuri de retail.
Din păcate retailerii, cei mai mari angajatori privați din România, nu se înghesuiesc să adauge la ce produse vând deja și niște carburant la pompă, unde să se achite cu cardul, ca în Franța, ci atunci când se confruntă cu plafonarea prețului alimentelor de bază încearcă să scumpească, după cum am observat, produsele ce nu fac obiectul mercurialului, precum detergenții. Pentru a-și lărgi oferta e necesar să aducă o cantitate mai mare de capital!
În fine, numai cine nu vrea nu vede că marea problemă a României este cantitatea redusă de capital investită pe locuitor, ceea ce face ca pe nicio piață să nu existe excedent de bunuri ce ar duce prețurile în jos. Din acest motiv, românilor le lipsește prosperitatea și fug, în cadrul unei migrații de cele mai mari dimensiuni din Europa de Est, spre țările occidentale de unde n-au venit investitorii pe care-i așteptau în țara lor. Cam cum fac cei din Vrancea, Buzău, Dolj, Olt, Teleorman, Argeș sau Constanța când invadează Bucureștiul, locul unde au venit investițiile directe sau de portofoliu și au creat joburi. Pe fondul accentuării sărăciei în perioada postpandemică, a reducerii profiturilor în zona de retail au loc concentrări în zona bancară și în cea a comerțului pentru că economia nu este capabilă să susțină un număr atât de mare de vânzători.
Pentru asta ar trebui ca guvernele să ia măsuri pe latura ofertei, fiindcă lăsând doar banca centrală, pe latura cererii, nu se pot crea locuri de muncă, nu apar noi antreprenori și nu e atrasă nici o cantitate mai mare de capital raportată la numărul locuitorilor. Mai clar explicat, numai politica fiscală poate împovăra sau despovăra mediul economic, cea monetară doar asigură un preţ pentru transferul de costuri!
În acest context, în care, repet, se vede că nu ne confruntăm cu o criză de energie, ci cu una fiscală se poate pune întrebarea: Oare cât trebuie să se facă TVA ca să avem excedent bugetar?
TVA poate fi văzută ca o formă forțată de economisire. În loc să-și utilizeze venitul disponibil ca în statele americane unde nu se percepe TVA, europenii, în particular românii, renunță la alte mărfuri sau la propriul exercițiu de economisire pentru a da banii statului. La rândul său, statul ar putea să economisească în locul indivizilor, dar din moment ce bugetul nostru va avea iarăși un deficit ce va încălca limita prevăzută la Maastricht, nu face decât să cheltuiască în locul lor.