Continuăm serialul Centenarii cu un nou episod din seria de interviuri-document pe care Jurnalul o realizează cu români care au împlinit 100 de ani în 2018. Români care s-au născut odată cu România Mare şi pentru care ultima sută de ani a României nu reprezintă doar o bucată din cărţile de istorie, ci şi suma unor întâmplări şi evenimente pe care le-au trăit pe viu. În episodul de astăzi, care face parte şi el din Programul Cultural ,,București - Centenar”, derulat de Primăria Municipiului București, prin Administraţia Monumentelor și Patrimoniului Turistic, o aducem în atenţia cititorilor noştri pe doamna Ilişca Hojda.
Asemeni multor trăitori înlăuntrul Carpaților, ea îşi aminteşte vremurile când armata ungară a intrat în satul ei natal şi a confiscat tot ce a găsit în gospodăriile oamenilor. Totodată, nu uită să puncteze că cel mai frumos moment din viaţa ei a fost când s-a căsătorit. Se mişcă destul de greu la vârsta asta, însă spune că are noroc că locuieşte cu una dintre cele două fete. Aproape de ea mai sunt şi cei doi gineri, care o caută frecvent şi încearcă să îi asigure tot ce are nevoie.
Deşi a trăit o viaţă simplă, specifică omului de la ţară, ne-a împărtăşit detalii interesante din peisajul lumii interbelice şi despre cum erau anii de şcoală atunci. Ajunsă la vârsta înţelepciunii, ea face o retrospectivă sumară a vieţii ei şi constată că toate convulsiile traversate de ţara noastră nu sunt în zadar dacă învăţăm din exemplul trecutului. Doamna Ilişca Hojda rămâne şi la vârsta ei o maramureşeană autentică, şi păstrează respectul pentru hainele tradiţionale, ţesute, şi îi îndeamnă pe tineri să fie credincioşi, smeriţi şi cinstiţi, să se ajute şi să împartă tot ceea ce au între ei, dar şi să nu renunţe la visele lor. Întrebată dacă ar vrea să trăiască din nou ce a trăit, doamna Hojda ne răspunde afirmativ, însă fără a trece prin cele două războaie mondiale.
J: Cum vă simţiţi, doamnă Ilişca, la 100 de ani?
IH: De simţit, mă simt bine, nu ştiu cum trebuie să se simtă omul la 100 de ani, dar dacă pot să mă mai mişc şi să vorbesc, înseamnă că mă simt bine. În gânduri sunt mai abătută, pentru că la vârsta mea te gândeşti inevitabil la trecut şi mai puţin la viitor. Te aştepţi ca în fiecare zi să îţi iei calea spre Dumnezeu. Viitorul aparţine celor tineri şi sper să ducă ţara mai departe spre bine.
J: Când aţi realizat că v-aţi născut în anul în care a luat naştere şi România Mare?
IH: Copil fiind, nu prea băgam eu aşa de seamă. Vorbeau totuşi oamenii în sat şi ştiam că părinţii mei s-au descurcat greu până la terminarea războiului. După 1918 însă, Ferdinand a organizat ţara bine şi românii erau muncitori atunci, să ştiţi, şi din pricina asta şi ţara era prosperă.
J: Cum arăta viaţa românilor după Primul Război Mondial?
IH: Era mai liniştită lumea atunci, să ştiţi. Oamenii îşi vedeau parcă mai mult de treaba lor, nu se uitau în curtea vecinului. Era mai mare unitate în ţară, românii se simţeau responsabili că cei dinaintea lor făcuseră Marea Unire şi trebuia dusă mai departe misiunea. Ce să vă mai spun, ne simţeam că suntem parte a aceluiaşi popor. Astăzi nu mai este aşa, se urăşte român cu român.
J: Cum au fost anii dumneavoastră de şcoală?
IH: Cu cât te îndepărtezi în vârstă de ei, devin din ce în ce mai frumoşi, chiar dacă atunci când eşti copil, vrei mai multă libertate şi poate te conformezi cu mai multă rezervă. Eu am făcut 7 clase chiar aici în Săliştea de Sus, unde m-am întors după ce s-au prăpădit părinţii mei. Pe vremea aia nu se făceau mulţi ani, dar erau suficienţi pentru noi cu ce nevoi trăiam acolo. Era altfel pe vremea mea, îmi aduc aminte că aveam o învăţătoare foarte strictă, care era exigentă pentru a se asigura că toţi plecăm cu ceva. Era mai multă disciplină, pe vremea aia, să fii învăţător sau profesor era lucru mare, nu erau ei boieri, dar profesorii câştigau mai bine decât astăzi, aveau statut.
J: Pentru ce te pregătea școala în perioada respectivă?
IH: Atunci, şcoala trebuia să formeze cetăţeni la fel ca azi, numai că se punea mai mare preţ pe munca individuală, se punea accentul pe patriotism şi pe valori. Să ştiţi că şcoala rămăsese, până la un punct, organizată după principiile lui Spiru Haret, la începutul secolului, şi mai ales, atunci, să ştiţi, nu exista comună fără şcoală, or, astăzi, la 100 de ani, situaţia e mult mai rea. În vremea aia, învăţătorul de la sat avea rol şi de sfătuitor pentru adulţii din sat, îi ajuta pe ţărani cu calcule, îi învăţa cum să nu mai fie înşelaţi de arendaşi. În perioada interbelică, să ştiţi, dacă terminai liceul, erai om cu carte serioasă. Atunci, Legea învăţământului din 1924 te obliga să faci 7 ani de şcoală. Şi era gratuită.
J: Cum erau plătiţi profesorii în perioada interbelică, trăiau mai bine decât cei de astăzi?
IH: Oho, foarte bine! Atunci, un profesor de liceu putea preda şi la facultate. Gândiţi-vă că Eugen Lovinescu a fost profesor de liceu. Un profesor câştiga în jur de 8.000 de lei pe lună, în timp ce un mecanic, să zicem, avea 2.200-2.500 de lei. Nu mai spun de profesorii universitari titulari, ăia aveau peste 20.000 de lei, cam cât câştiga un prim-ministru. Erau respectaţi profesorii în vremea respectivă, după cum vă spuneam.
J: Vă mai amintiţi cum se distrau oamenii atunci, la ţară?
IH: La noi în sat, în zilele de sărbătoare, bărbaţii se adunau de obicei în faţa primăriei, unde discutau despre recoltă, preţuri sau politică, dar şi la cârciumă, bineînţeles, acolo erau cei mai petrecăreţi. Iar acolo, discuţiile mai degenerau, şi oamenii se înjurau sau chiar se băteau. Femeile, în schimb, ieşeau la poartă, se aşezau pe şanţul din faţa curţii şi discutau probleme de familie şi despre treburi casnice. Când era sărbătoare, familiile se reuneau cu rudele şi luau masa, noi aşa făceam. În sate, existau şi zile de bâlci sau de târg, când unele familii părăseau satul cu toţi membrii pentru a asista la ele. În sat, în schimb, cel mai plăcut prilej de petrecere a timpului liber era reprezentat de nunţi şi hore.
J: Cum se cunoşteau tinerii, cum începea o relaţie?
IH: Cel mai des, băieţii şi fetele se întâlneau la horele din sat, unde îşi făceau discret declaraţii de dragoste. Era un spectacol pentru întregul sat, să ştiţi. Erau organizate în aer liber, iar lumea se îmbrăca la hore cu ceea ce avea mai frumos şi mai bun. Altfel, în restul timpului, oamenii erau săraci şi purtau adesea haine cârpite. Îmbrăcămintea era confecţionată în gospodărie atunci.
J: Vă amintiţi la ce vârstă aţi văzut prima maşină?
IH: Păi, maşini erau şi atunci, nu vă gândiţi că nu erau. Am văzut când eram de vreo 7-8 ani, la Vişeu de Sus, am fost cu mama la o verişoară, şi acolo am văzut prima dată. Pe vremea aia, arătau altfel maşinile, şi mergeau mult mai încet decât cele de astăzi. Nici asfalt nu era atunci.
J: Părinţii dumneavoastră aveau vreo simpatie politică?
IH: Nu erau nici ei foarte implicaţi, poate doar tata, care avea un frate ţărănist, şi ţinea şi el cu PNŢ-ul lui Maniu şi Mihalache. Ei erau mai aproape de ţărani şi din pricina asta ţinea lumea cu ei. Îmi amintesc că spunea prin casă că ţărăniştii ar face bine dacă ajung la putere, că luptă împotriva corupţilor şi că vor să reducă decalajul dintre ţărănimea română şi burghezie. Nici noi nu am fost o familie foarte înstărită, cu toate că eram bucureşteni, dar nu aveam avere.
J: Cum i-aţi descrie pe părinţii dumneavoastră?
IH: Oameni muncitori şi buni. Tata era foarte blând şi avea o înţelepciune tăcută, care se reflecta în gesturile lui, în ceea ce făcea. De cealaltă parte, mama era mai băţoasă, ea ţinea socoteala în casă, era o femeie foarte deşteaptă şi ageră la minte. Amândoi ne-au iubit, pe mine şi pe fratele meu, foarte mult.
J: Ce vă amintiţi de Regele Carol al II-lea?
IH: Ştiu că tata l-a văzut o dată, când a fost la Baia Mare, şi a trecut pe acolo. Ne povestea cu bucurie că se strânsese lumea să-l vadă, aveau oamenii steaguri la poartă, strigau, copiii îi salutau milităros. S-a cântat şi imnul de atunci, era „Trăiască Regele!”. Aşa a apărut şi Carol, flancat de soldaţi, era lumea buluc acolo, erau toţi curioşi să îl vadă. Tata mi-a spus că era foarte elegant, aşa, ca un domn, prezentabil, autoritar, avea un veston plin de decoraţii. O ceremonie care sigur l-a impresionat. Auzisem mai târziu că i-au plăcut mult şi muierile şi din pricina asta a plecat din ţară şi l-a lăsat pe Mihai de copil să conducă ţara. Ni se spusese la şcoală că venise o regenţă la conducerea ţării şi vorbea lumea în sat că Mihai este noul rege.
J: De Regele Mihai când aţi auzit prima oară?
IH: Îmi amintesc că eram în clasa a 2-a. Ne spusese la şcoală profesoara de el, şi îmi amintesc că atârnase şi o poză cu el pe perete. Venise el la conducerea ţării. Mă rog, era mic, iar ţara era condusă de o regenţă, în frunte cu Patriarhul de atunci, Cristea (n.r. - Miron Cristea).
J: Ce s-a întâmplat după Dictatul de la Viena?
IH: Atunci a fost cel mai greu, mamă. Atunci s-a retras armata română şi am rămas pradă în calea ungurilor. Când au venit, ne-au luat tot din bătătură. Nu aveai ce să faci, că ei aveau arme, noi nu aveam nimic cu ce să ne apărăm. Au şi omorât români care li s-au opus. Aşa erau armatele lui Horthy. Auzisem că în Almaşu Mare au făcut nenorociri când au intrat ungurii, au omorât vreo 11 oameni. Îmi povestea o verişoară de acolo că, în dimineaţa de 8 septembrie ’40, oamenii au fost opriţi de armata maghiară, care i-a percheziţionat şi le-a luat toate lucrurile, apoi i-au împuns cu baioneta în inimă.
J: Ce aţi făcut dumneavoastră și cu părinţii?
IH: Mare lucru nu am făcut, am rămas acolo şi am aşteptat să plece ungurii. Eu pe soţul meu l-am cunoscut târziu, abia după război, şi atunci ne-am căsătorit şi ne-am mutat la Baia Mare. Pe perioada războiului, am rămas acolo.
J: Cum a fost după venirea mareşalului Antonescu la conducerea statului?
IH: Antonescu a venit dintr-un singur motiv, să recapate teritoriile pierdute. Era un moment foarte greu pentru România, iar el şi-a iubit ţara, orice s-a spus despre el. Din cauza asta a intrat în război şi a încercat să-l convingă şi pe Hitler să recupereze Transilvania de la unguri, şi a mers mai departe în război, până la Stalingrad, dar fără succes. Apoi ştiţi şi dumneavoastră ce s-a întâmplat.
J: A fost mai bine cu comuniştii?
IH: Păi, cum să vă spun eu, cu comuniştii a fost mai bine pentru noi. (râde) Dacă mă credeţi, atunci când ei au început reformele, cu colectivizarea, cu tot, nouă nu aveau ce să ne mai ia pentru că ne luaseră ungurii deja tot din gospodărie. Chiar a fost mai bine, deşi, la început, imediat după război a fost o perioadă mai grea, apoi ne-am redresat şi am putut să ne descurcăm.
J: V-aţi speriat când a ajuns Armata Roşie în România?
IH: Auzeam că prin satele vecine ar fi trecut ruşii şi ar fi batjocorit femei, dar la noi, de ce să vă mint, nu a venit nimeni şi nu au fost probleme. Eu, una, nu am văzut picior de rus.
J: Între Dej şi Ceauşescu, pe care l-aţi preferat?
IH: Domnule, şi Dej, şi Ceauşescu au dat case oamenilor, i-au ajutat pe mulţi să se angajeze, au alfabetizat ţara. Dar impresia mea a fost că parcă mai mult s-a făcut în perioada lui Ceauşescu. Îl judeca lumea la Revoluţie, dar aţi văzut că după aceea toţi au plâns după el? Nicuşor, băiatul lui cel mai mic, ştiţi, a spus după ce l-au omorât pe taică-său: „Voi nu o să puteţi nici măcar să văruiţi ce a făcut tata în ţară”. Şi, iată, aşa este, s-a adeverit.
J: Spuneţi că nu vă mulţumeşte ce a urmat după Revoluţie?
IH: Bineînţeles că nu mă mulţumeşte.
J: Ce sfaturi aveţi pentru tineri, în viitor?
IH: Îi sfătuiesc să fie credincioşi, smeriţi şi cinstiţi, să se ajute şi să împartă tot ceea ce au, dar să nu renunţe la visele lor.
J: Aţi vrea să retrăiţi momente ale vieţii?
IH: Da, bineînţeles. Cel mai frumos moment al vieţii mele a fost atunci când m-am căsătorit, dar aş vrea să trec din nou prin toate câte am trăit. Cu o singură excepţie: cele două războaie, alea nu!
Atunci, un profesor de liceu putea preda şi la facultate. Gândiţi-vă că Eugen Lovinescu a fost profesor de liceu. Un profesor câştiga în jur de 8.000 de lei pe lună, în timp ce un mecanic, să zicem, avea 2.200-2.500 de lei. Nu mai spun de profesorii universitari titulari, ăia aveau peste 20.000 de lei, cam cât câştiga un prim-ministru. Erau respectaţi profesorii în vremea respectivă, după cum vă spuneam.
Cel mai des, băieţii şi fetele se întâlneau la horele din sat, unde îşi făceau discret declaraţii de dragoste. Era un spectacol pentru întregul sat, să ştiţi. Erau organizate în aer liber, iar lumea se îmbrăca la hore cu ceea ce avea mai frumos şi mai bun. Altfel, în restul timpului, oamenii erau săraci şi purtau adesea haine cârpite. Îmbrăcămintea era confecţionată în gospodărie atunci.