„Funcționăm ca o matrioșkă, având pârghii de conducere la București, la Bruxelles, la Strassbourg și la Washington, dar nu m-ar mira să aflu nici că biroul de conducere de la Kremlin a lăsat ușa din spate întredeschisă”;
„De când unii dintre ai noștri fac anticameră pentru acceptarea noastră în genunchi în Schengen îmi vine să cred că a rămas activă și Viena în destinul nostru istoric, deși celebrăm anual, ca Zi Națională, 1 decembrie 1918, ziua când ne-am scuturat de atâta Imperiu Bicefal”;
„Să adaug că nici Istanbul nu a rămas definitiv în urmă, încă din 1990 mâncăm o pâine turcească, iar deciziile strategice ale Turciei afectează, chiar acum, unele dintre politicile noastre”.
- Jurnalul: Cine apreciați că a fost și este figura feminină reprezentativă a României? Dar cel mai însemnat bărbat al patriei (cum sună!, nu m-am putut abține)?
- Ovidiu Pecican: Mary Grant, căsătorită Rosetti, o englezoaică anglicană din Guernsey, jurnalistă și mamă a șapte copii români. O vedem întruchipând România revoluționară și România în general, pictată – pe bună dreptate – de Constantin Daniel Rosenthal, un român care nu știa românește, dar simțea un mare potențial pentru viitor în ideea de a fi român. Mary Rosetti și-a salvat soțul, pe C.A. Rosetti, și pe ceilalți revoluționari pe cale de a fi duși la Istanbul și a fi pedepsiți, probabil exemplar, pentru tentativa lor de a extinde revoluția occidentală și asupra propriei patrii, în scopul de a liberaliza viața, de a obține exercitarea liberă a drepturilor cetățenești, într-o viziune pe care azi o numim burghezo-democratică. Dar mai am câteva favorite...
Modele feminine: Ana, Ecaterina, Hortensia, Chiajna…
- Cine sunt ele?
- Incredibil de curajoasele Ana Ipătescu și Ecaterina Teodoroiu, romanciera Hortensia Papadat-Bengescu, ctitora modernității în literatura română în proza de lung parcurs, alături de Rebreanu și Camil Petrescu. Iar dacă merg mai mult în trecut, îmi plac sârboaicele căsătorite, una cu Neagoe Basarab, cealaltă cu Petru Rareș, pentru standardele lor culturale de mare rafinament elitar. Iar ca lidere politice, doamna Chiajna, pe de o parte, și Ecaterina Movilă, pe de alta – ambele „făcătoare” de domni (nu doar în sensul că le-au dat naștere).
- Dintre domni pe cine admirați?
- Dintre bărbați îmi plac cei trei Brătieni, „vizirul”, apoi făcătorul României Mari și, în fine, extraordinarul istoric interbelic. Altminteri, din alte pricini, Ioan Budai-Deleanu și Liviu Rebreanu, ctitori enormi ai culturii literare românești.
Românul, posesor a două identități colective
- Care este, în opinia dumneavoastră, profilul cultural al românului în secolul XX? Dar al românului din secolul XXI? Ce-i diferențiază, ce-i apropie?
- Există câteva deosebiri între românul din sec. al XX-lea și cel din veacul următor, cel în care trăim deja de peste două decenii. Tatăl și bunicul celui actual aveau, aș crede, un cult mai mare pentru carte și cultura umanistă. Nepotul lor actual prețuiește mai mult instrumentele ultratehnologizate (telefon mobil și computer cu internet și cu rețele sociale virtuale). Este, aici, o mutație majoră dinspre umanioare către noile media, cu accent pe tehnologii, în detrimentul conținutului care, odată cu democratizarea lui majoră, s-a și trivializat, statistic vorbind. Pe de altă parte, românul actual și-a schimbat mult statutul, fiind – față de generațiile anterioare menționate – posesor a două identități colective: cea românească („strămoșească”), dar și cea europeană. Ultima îi facilitează peregrinarea turistică ori cu burse, cu contracte de muncă în spațiul amplu și policrom, multicultural, al Uniunii Europene.
- Un răsfăț și o șansă.
- Dar îl și seduce, nu doar o dată, prin beneficiile unor oferte de muncă și de viață superioare celor de acasă, inclusiv la capitolul perspective. De aceea, destui compatrioți nici nu mai revin acasă, decât – cel mult – în vizită, înstrăinându-se cu totul; și nu doar în U.E., ci oriunde pe mapamond li se pare că ar fi mai bine. Cei care nu o fac, preferând plaiurile natale, se repliază din fața marilor provocări ale internaționalizării (de fapt ale ieșirii din izolare, din autarhia ceaușistă), devenind, nu o dată, adepții unor poziții suveraniste și retractile care își au temeiul fie în spaima de altceva-ul necunoscut, fie în interesul de a participa la împărțelile, deloc inocente, ale găștilor competitoare politic și administrativ de acasă, după vechiul model „lasă să am eu, ce-mi pasă că voi ceilalți nu aveți?!”.
Alte forme, același fond
- Susțineți într-unul din capitolele sintezei „Istoria României...” că după 1989 puterea a fost preluată de Securitate, subordonată Kremlinului și aliată cu șase „disidenți” din eșalonul secund al Partidului Comunist (Ion Iliescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu și Constantin Pârvulescu), dar și cu anumite elemente din conducerea armatei – totul la adăpostul revoltelor românilor din marile orașe. Cine conduce astăzi România, stimate domnule Ovidiu Pecican? Cumva urmașii celor enumerați anterior?
- Sunt fapte. Le-am observat, le-am trăit. Cine căuta după 16 decembrie răniții prin spitalele Timișoarei? Cine a manipulat, tras și simulat că trage în zilele Revoluției? Cine au fost beneficiarii răsturnării de sistem, preluând autoritatea militară și civilă în acele zile? Imaginile cu generalul Iulian Vlad, șeful Securității, dând ordine telefonice au circulat public. Generalul Mihai Chițac și-a jucat rolul nu doar la Timișoara, ci și în roluri proeminente în vremurile revoluției. Generalul Gușe a participat și el la toate aceste rocade și „jocuri de gleznă”. Au mai fost și generalii ori contraamiralii ajunși din nou importanți după ce se retrăseseră la pensie (Militaru, numit iute ministru, și Cico Dumitrescu). Degeaba au protestat ofițerii mai tineri, patrioți loiali, scoțând de prin te miri ce sertare dosarele „Corbu I”, „Corbu II” și cerând o curățire morală, chiar atunci, prin ianuarie 1990 și după.
- Curățire care nu s-a mai făcut niciodată, cel puțin nu până acum.
- Securitatea a renăscut îndată după ciocnirile de la Târgu Mureș, din martie 1990, legitimându-se sub noi flamuri, dar cu vechile cadre la volan. Dl Măgureanu rămâne o figură demnă de interes pe mai departe pentru istoricii care vor să își încerce condeiul în descifrări vizând începuturile noii democrații. Văd că fosta mea colegă, Lavinia Betea, îi oferă și lui un lighean cu apă curată și prosop... Mă întrebați, în aceste condiții, cine conduce astăzi România? V-aș putea spune că eu, dar mă tem că n-aș fi tocmai credibil. Sau vă pot oferi o viziune în privința asta.
Revoluții, evoluții, zavere
- Mai degrabă.
- Funcționăm ca o matrioșkă, având pârghii de conducere la București, în cele două palate și în Parlament, la Bruxelles, la Strasbourg și la Washington, dar nu m-ar mira să aflu nici că biroul de conducere de la Kremlin a lăsat ușa din spate întredeschisă. De când unii dintre ai noștri fac anticameră pentru acceptarea noastră în genunchi în Schengen îmi vine să cred că a rămas activă și Viena în destinul nostru istoric, deși celebrăm anual, ca Zi Națională, 1 decembrie 1918, ziua când ne-am scuturat de atâta Imperiu Bicefal. Să adaug că nici Istanbul nu a rămas definitiv în urmă, încă din 1990 mâncăm o pâine turcească, iar deciziile strategice ale Turciei afectează, chiar acum, unele dintre politicile noastre. Trecutul nu acceptă să moară, el lucrează în moduri diverse și imprevizibile în prezentul continuu pe care îl trăim. Dar poate că mă înșel, că văd cai verzi pe pereți și, de fapt, dumneavoastră conduceți România, din fața computerului personal.
- Românii au comis în istoria lor mai multe revoluții incomplete, neduse până la capăt - 1821, 1848, 1989... De ce, care credeți că sunt cauzele?
- Întâi de toate, fiindcă revoluțiile nu au, propriu-zis, „capăt”. Când se termină o revoluție? Când se schimbă de tot societatea, astfel încât să spui că revoluția și-a atins punctul de sosire? Sosire unde, în acest proces dinamic continuu, mai alert sau mai domol, la care toate generațiile, în mod succesiv, participă, fie că este vorba despre revoluții, fie că este vorba despre reforme, sau chiar și când mersul adoptat – sub teroare ori din incapacitate de a avansa – într-un mers de rac? Nu cred că la 1821 am avut o revoluție.
O zgâlțâire definitivă a fanariotismului
- Dar? O răzvrătire?
- Astăzi pare că atunci oltenii – mai ales ei – au încercat să scuture jugul otoman împreună cu grecii, pentru a se dumiri destul de curând că de greci trebuia scăpat întâi și-ntâi. Dar asta nu a însemnat zdruncinarea societății de la un cap la altul. A fost o „zaveră”, o tulburare, o zgâlțâire a fanariotismului; definitivă.
- Două decenii mai târziu?
- La 1848 am avut o promenadă civilizată cu lecturi programatice din balconul unui hotel la Iași și o înlocuire a regimului cu elan (și guvern provizoriu) revoluționar la București și un pic și în restul Țării Românești (selectiv și distinct de la un loc la altul). Când lucrurile au devenit însă serioase, revoluția s-a cam împrăștiat, reducându-se, în cele din urmă, la brava intervenție a unei garnizoane de pompieri din capitală. În fine, în Transilvania – ca să nu mai intru și în problematica bănățeană ori în cea bucovineană – românii s-au declarat inițial de partea nobilimii liberale maghiare a lui Kossuth, dar nunta a durat până la primele execuții de țărani de către guvernul revoluționar maghiar, refractar la orice bruiere a modelului său de revoluție (bun pentru dulăi, dar nu și pentru căței, vorba fabulistului). Nu a fost, de altfel, doar problema românilor, ci și a sârbilor, și a croaților, a mai multor minorități păstorite de maghiari. Așa a devenit revoluția română o revoluție în pofida – și apoi împotriva – altei revoluții, ajungându-se la recuperarea unui soi de loialism față de Viena.
Avram Iancu „Mexicanu”
- Ce lehamite...
- Situația amintește, parcă, nu fără un sarcasm amar al istoriei, de subiectul romanului Războiul sfârșitului lumii de Mario Vargas Llosa. Marea figură a revoluției din Munții Apuseni a fost Avram Iancu, pe care însă corespondența și atitudinea în raport cu imperialii, mai târziu, îl descoperă ca pe un idealist nepregătit pentru negocieri pragmatice care să aducă foloase românilor. Greutatea acestora a rămas pe seama lui Simion Bărnuțiu, Al. Papiu-Ilarian și alți apropiați ai tânărului general de 24 de ani (model, parcă, pentru suma generalilor revoluționari de mai târziu, din... Mexic). Am avut deci, cu adevărat, niște revoluții? S-au schimbat radical lucrurile în societatea din Moldova, din Țara Românească și din Transilvania? Atunci, nu. Rămânem, deci, fără revoluție la 1848?
- Nici chiar așa.
- Ar fi prea mult să se afirme asta, măcar pentru că revoluționarii pașoptiști au pregătit și premers schimbări cu adevărat semnificative de mai târziu: unirea principatelor, reformele din statul unificat extracarpatic, obținerea independenței acestuia și înălțarea lui la rangul de regat cu o dinastie care a asigurat pe mai departe o anume stabilitate și prosperitate țării ce-și făurea, de-acum, propria burghezie și care adoptase un model occidental de dezvoltare. Dar dacă asta înseamnă revoluția la români, atunci ea este mai degrabă una civilizațională, o schimbare de paradigmă și o reorientare pe alt ax al dezvoltării. Exact ceea ce a reușit revoluția fostă lovitură de stat dublată de o altă „zaveră” – una prin excelență citadină – din decembrie 1989. Și în 1989 s-a schimbat paradigma, renunțându-se cu bucurie la modelul sovietic și la statul totalitar, la comunismul naționalist al lui Ceaușescu, la dictatura dinastică a lui „Ceașcă”, în favoarea revenirii la economia de piață și la modelul occidental de dezvoltare. Ceea ce nu se vedea atunci, dar se vede mai bine acum, când avem deja o vechime în cele mai favorabile împrejurări ale dezvoltării noastre istorice – apartenență la U.E., parteneriat strategic cu S.U.A. și participare la alianța defensivă N.A.T.O. – este că performanțele noastre societale și economice favorizează o comparație cu anumite state ale Americii Latine, neanunțând nimic prea grozav.
Într-o Europă a altor puteri decât a noastră
- Oare de ce?
- Cauzele acestei situații, pe care se cuvine să o acceptăm senini, de vreme ce trecutul nu îl putem schimba? Diverse, fără îndoială; de la cele amplu contextuale, care nu țin de noi, la ticăloșii și inabilități diverse, de la poziția noastră excentrică într-o Europă a altor puteri decât a noastră până la inabilitatea de a fi reprezentați de inși adeseori nepotriviți, prea mici pentru pălăriile care li s-au distribuit. Am șarjat demonstrativ aici: sigur că toate cele pomenite de dvs. au fost revoluții. Și sigur că n-am șarjat, că am constatat adevăruri adevărate. Și chiar acum, contrazicându-mă, reconstitui un adevăr oximoronic mai cuprinzător. Ce hățiș complicat este realitatea, de fapt!
- România, încotro?
- Aș vrea să cred că spre o viață mai bună a cetățenilor ei. Prea aerian răspunsul? Vreți unul cu priză mai mare la realitate? Bine, atunci... Să nu trăim mai rău decât acum într-o Românie cu performanțe diminuate în raport cu cele de acum. (Cum e de astă dată? Datorii mari, impozite și prețuri în creștere, amenințări la adresa securității colective în regiune și, la orizont, a securității globale. Și: politică mediocră, incoerentă, diplomație defensivă, timorată și contraperformantă, reformă școlară continuă gata să arunce în aer ultimele reazemuri ale culturii vii, sistem de sănătate fără respect față de viața insului. Ahtiere după agoniseală, șmecherie stupidă, învârteală sau, de partea cealaltă, demisie din națiune, plecare cât mai departe de România.) Încotro, România? Spre viitorul ei, ce întrebare mai e și asta?!...
„Îmi plac, ca lidere politice, doamna Chiajna, pe de o parte, și Ecaterina Movilă, pe de alta – ambele «făcătoare» de domni (nu dor în sensul că le-au dat naștere)”, Ovidiu Pecican, istoric
„Dintre bărbați îmi plac cei trei Brătieni, «vizirul», apoi făcătorul României Mari și, în fine, extraordinarul istoric interbelic”, Ovidiu Pecican, istoric
„Românul actual și-a schimbat mult statutul, fiind – față de generațiile anterioare menționate – posesor a două identități colective: cea românească («strămoșească»), dar și cea europeană”, Ovidiu Pecican, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai
„Securitatea a renăscut îndată după ciocnirile de la Târgu Mureș, din martie 1990, legitimându-se sub noi flamuri, dar cu vechile cadre la volan”, Ovidiu Pecican, istoric
„Trecutul nu acceptă să moară, el lucrează în moduri diverse și imprevizibile în prezentul continuu pe care îl trăim”, Ovidiu Pecican, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai
„Astăzi pare că atunci oltenii – mai ales ei – au încercat să scuture jugul otoman împreună cu grecii, pentru a se dumiri destul de curând că de greci trebuia scăpat întâi și-ntâi”, Ovidiu Pecican, despre Revoluția/Zavera de la 1821
„La 1848 am avut o promenadă civilizată cu lecturi programatice din balconul unui hotel la Iași și o înlocuire a regimului cu elan (și guvern provizoriu) revoluționar la București și un pic și în restul Țării Românești”, Ovidiu Pecican, istoric