Și înainte de a se pune problema majorării „inevitabile” a impozitelor din 2025, ar trebui să ne uităm către „investițiile” primarilor, mai precis cum irosesc resursele pe înlocuirea unor borduri neuzate și plantarea unor stâlpi de plastic care reglementează fără logică anumite suprafețe de carosabil, de parcă abundența de borduri și popici ar sugera că asta știe să facă clientela de partid, precum și material rulant, impus în locuri unde transportul ar trebui să nu fie rigidizat, ci flexibilizat cu microbuze la fel de „verzi”.
Primarii au ajuns să facă parcuri în localitățile rurale, unde totul e o grădină. Adică, locuitorii satului sau comunei merg la București alungați de lipsuri și fac ca populația de 1,7 milioane din statistici a metropolei să fie, de fapt, dublă și se redistribuie către primăria rurală banii din impozitul pe salariul câştigat în mare oraş, potrivit adresei din cartea de identitate a contribuabilului, iar primarul face cu ei parc la ţară. Adică, în loc să apeleze la un parteneriat public-privat ca să creeze locuri de muncă, să construiască o fabrică în respectiva localitate, să genereze potențial de dezvoltare, pentru ca cei din sat să nu mai plece să lucreze în Capitală, risipeşte resursele. Și acestea se numesc investiții!
Firesc ar fi ca în prealabil administrația locală să se restructureze și abia apoi să pretindă bani. Cel puțin așa ne-au învățat acordurile cu Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Mai întâi sunt îndeplinite niște cerințe de reformă și abia apoi se eliberează tranșele de finanțare. E normal ca acela care dă banii să pună condiții, mai ales că economia respiră greu!
Cu alte cuvinte, cei de la care se pretind bani ar trebui să fie convinși că măsurile luate la nivel local generează business nou, nu că se duc banii pe înlocuirea bordurilor neuzate și plantarea boscheţilor.
Tot la acest punct mai trebuie avut în vedere un aspect. Evoluția teritorială a unei țări se face de-a lungul timpului de la sat, la comună, oraș și municipiu. Astfel se observă în România cum numărul de comune se măreşte, apoi cel de orașe și acela de municipii. Da, numai că extensia lor se face de regulă cu populație, iar numeric aceasta s-a micşorat de la 23 de milioane de români la începutul anilor ’90, la 19 milioane în prezent și numărul localităților menționate a crescut!
Din 1990 încoace numărul municipiilor s-a mărit de la 56 la 103, cel al orașelor - de la 204 la 217, iar cel al comunelor - de la 2.688 la 2.861. Oare 19 milioane de români au nevoie de mai multe servicii publice decât 23? Și ne permitem ca activitățile suport să includă un număr atât de mare de bugetari angajați la nivel local? Din câte se observă poliția centrală s-a profesionalizat foarte mult în ultimii ani și acest lucru e legat de faptul că urmează o formă de învățământ specializat. Însă alături de ea există și poliția locală, ce nu pare să se dezvolte similar, deși se numește la fel. Oare nu e acesta un lux de care ne putem dispensa?
Haideți să luăm un exemplu la întâmplare. Avem Bucureștiul, care spre deosebire de celelalte municipii ale țării are, în afară de primarul general, edili de sector, fiecare cu propriul aparat, bucăți de oraș prin care trec autobuzele „metropolitane” din județul Ilfov, fost Sector Agricol al Capitalei. Nu ar fi suficientă o conducere unică a Metropolei Marelui București cu tot cu metrou și în acest fel s-ar scuti o grămadă de bani și n-ar mai trebui să se vorbească de impozite majorate?
Din câte se observă, micșorarea statului este o prioritate! O soluție viabilă pentru reducerea lui ar fi digitalizarea.
E destul de clar că în locul unei autonomii locale, întreținute cu redistribuire de la centru, ar fi necesară o strategie națională și digitalizarea, asociată cu debirocratizarea!