Înrudit, pe linie maternă, cu familia liberală a Brătienilor (mama sa, Maria, a fost a doua fiică a lui Ion C. Brătianu), Ion Pillat (nume corupt probabil din „Filat”) venea dintr-o familie de boieri moldoveni ce stăpânea un conac la Miorcani, pe Prut. Sensibilul Ion, secretar personal al lui Ionel Brătianu în perioada neutralității, a pus bazele dinastiei literare care-i poartă cu cinste numele. Sora sa, longeviva Pia (Olimpia), măritată cu Mihail Fărcășanu/ Villara, apoi cu medicul englez Anthony Edwards, a fost o figură aparte, inclusiv ca scriitoare și memorialistă. Iar soția sa - Maria Procopie-Dumitrescu - a impresionat ca pictoriță a Școlii de la Balcic (unde familia a avut o vilă, devenită astăzi muzeu: Ion Pillat a scris și un volum despre micul oraș din Cadrilater) - evoca, la începutul unui crochiu literar dedicat lui Ion Pillat, criticul literar și profesorul Paul Cernat. Anii de studiu ai viitorului poet și politician au fost zămisliți din rigoare și strălucire. Facem loc sârguinței biografului Cernat: „Elev la Pitești, apoi la liceul bucureștean Sf. Sava, student, din 1910, la Sorbona (în drept, litere, istorie și geografie), debutant în 1908 și publicat de bătrânul Titu Maiorescu în Convorbiri literare (1912), Pillat devine emul simbolist al lui Macedonski, al cărui volum retrospectiv, Flori sacre, l-a editat tot în 1912, împreună cu amicul Horia Furtună (inaugurând astfel o colecție de lux, Cărți albe). În același an își publică la Paris primul volum - Cel din urmă sfânt (prozopoeme), urmat (la București) de Visări păgâne (versuri)”. Un tânăr creator foarte ocupat, nu?
I-a debutat pe Bacovia și pe Urmuz
În continuare, pe firul crochiului lui Paul Cernat: „Tot la Paris îi apare (în 1919) volumul estetizant Grădina dintre ziduri, unde lirismul trece pe un nivel superior. Anterior, în țară, Ion publicase plachetele Amăgire (1914) și Eternități de-o clipă (1917), și preluase revista Flacăra, împreună cu Adrian Maniu și Horia Furtună, după ce (în 1913) a participat, ca sublocotenent, la campania militară din Bulgaria. Pillat l-a debutat editorial pe Bacovia, cu volumul Plumb (1916). Întors în țară, în 1922, a înființat (împreună cu Tudor Arghezi) revista Cugetul Românesc, unde a debutat și Urmuz, iar în anul următor publică unul din cele mai bune volume interbelice de poezie - Pe Argeș în sus, capodopera sa incontestabilă”. Mai departe: „Emul al «bunului» simbolist bucolic Francis Jammes, continuator modern al lui Alecsandri, Ion Pillat a fost unul dintre maeștrii poeziei «retro» din literatura română (sonetul, îndeosebi, îi venea mănușă). De asemenea, s-a manifestat ca unul dintre cei mai cultivați poeți români interbelici, bun cunoscător al poeziei universale, traducător și eseist avizat (din Joachim du Bellay, Baudelaire, Jean Moreas, Whitman, Carl Sandburg, Eliot, Rilke, Francis Jammes ș.a. - a tradus inclusiv din Edgar Lee Masters - un fragment a apărut în Contimporanul lui Vinea - localistul monografic de care nu-i străin în referențialul Pe Argeș în sus)”.
Creator de școală culturală
Cofondator, în 1921, al revistei Gândirea, Ion Pillat a fost un pastelist „neotradiționalist” trecut prin ciurul și dârmonul estetismului modern - mai aprecia Cernat. Volumele Satul meu, Biserica de altădată sau Florica sunt iconografii autohtoniste programatice și convenționale, fără pregnanța unui Vasile Voiculescu (de pildă). Lirismul i se „limpezește” în Limpezimi (1928), exotizându-se în neo-parnasianul Caietul verde (1928) și în reflexiv-mitologizantul Scutul Minervei (1933). În poemele „neoclasice” - considera Cernat -, localismul subtil-conservator se aliază cu exotismul parnasian, iar tradiționalismul marca Rilke & Jammes coexistă cu o fermecătoare atmosferă simbolistă. Ultimele volume - Țărm pierdut, Umbra timpului sau Asfodela - sunt produsele unui artizan obosit. Moderniști radicali ca B. Fundoianu sau Ilarie Voronca au fost deseori comparați cu Ion Pillat (pe Voronca l-a sprijinit până târziu, ca angajat la Ministerul Afacerilor Străine). N-a evitat experimentele manieriste, în linia extrem-orientală cultivată și de magistrul Macedonski. Poeme într-un vers (1935) e un reper al genului, la noi. „Poetul amintirii” și al nostalgiei copilăriei (creator de școală în posteritate, până la Ion Horea, Petre Stoica și Emil Brumaru) a fost și principalul antologator liric al poeziei noastre moderne interbelice: mai întâi prin Antologia toamnei (1921), apoi prin cele două volume (1925-1928) din Antologia poeților de azi, realizate împreună cu Perpessicius și cu ilustrații de Marcel Iancu, dar și ca postfațator al Antologiei poeților tineri (1934) alcătuite de Zaharia Stancu.
O coincidență bizară
Parlamentar (deputat și senator) liberal membru de frunte al PEN-Club România și al Asociației de cooperare de pe lângă Liga Națiunilor, călător asiduu și diplomat cultural inevitabil, Ion Pillat s-a ilustrat și în critica poeziei. „Tradiție și literatură” (1943) - mai specula Cernat - e, desigur, departe de nivelul din „Tradiție și talent personal” al lui T. S. Eliot, dar vădește un comentator nu departe de calibrul unor Al. A. Philippide, Lucian Blaga sau Ion Barbu”. De remarcat că poetul Ion Pillat a scris și teatru - adaptări după Dinu Păturică (împreună cu Adrian Maniu) și Tinerețe fără bătrînețe (1926, feerie cu relevanță mai mult bibliografică). Gestionar atent al propriei opere, și-a editat producția poetică anterioară în 1927 și 1944. Fiul său, Constantin „Dinu” Pillat, critic literar, romancier și asistent universitar al lui George Călinescu în anii 1940, a fost expulzat de la facultate și arestat în 1959 de poliția secretă comunistă în deja faimosul dosar „Noica-Pillat”, alături de intelectuali precum Nicolae Steinhardt, Arșavir Acterian sau Constantin Noica. Chinuit și umilit în beciurile de la Jilava și Gherla, Dinu Pillat avea să se stingă din viață - stranie coincidență - tot la vârsta de 54 de ani, exact ca părintele său.
O comparație interesantă: Bergson - Brătianu
Descendent al unei familii ilustre a culturii și politicii românești interbelice, Ion Pillat a păstrat amintiri tandre despre cei mai de seamă bărbați ai neamului: „Pe Ionel Brătianu - rememora Pillat (într-un articol al revistei Tezaur, numărul din octombrie 2020) - l-am cunoscut foarte bine, aşa încât aș putea să fac un studiu despre personalitatea lui. Ionel Brătianu a fost un om care, sufleteşte, mi-a fost cel mai apropiat. Era un om cu totul superior şi, poate, deşi mi-a fost unchi, personalitatea lui covârşeşte acest detaliu. Numai în faţa lui şi în faţa lui Bergson am avut cele mai mari emoţii”. Urmează o paralelă unică: „Bergson, în cursurile de la Collège de France, pe care le-am urmat în timpul cât îmi făceam studiile, când îl auzeam, aveam intuiţia netă a unei spontaneităţi geniale. Era în el ceva care te domina. Tot aşa şi Ionel Brătianu, avea în el ceva care te domina; nu prin o autoritate, pe care mulţi partizani politici au simţit-o, sau printr-o autoritate fizică, de bărbat impozant, nu. Avea în el ceva care e foarte greu de analizat, ceva ce am simţit şi în faţa lui Bergson. Când vorbea la cursurile lui, începea cu lucrurile cele mai simple şi, pe măsură ce vorbea, simţeai, la un moment dat, cum te ridici mai sus, încet, încet, ca şi cum ai zbura; aveai impresia bizară că Bergson te face mai inteligent, simţeai, parcă, cum se deschideau compartimente noi în sufletul tău”.
La Paris, la Conferința de Pace
„Tot astfel - evidenția Ion Pillat -, nu atât în ordine logică, ca la Bergson, dar în ordine sufletească, sentimentală, am avut întotdeauna această senzație când am stat alături de Ionel Brătianu. Era un om care domina pe toţi contimporanii săi. Eu n-am fost niciodată lipsit de simţ critic pentru oamenii pe care i-am iubit, sau pentru familia mea. Din contră, am avut spiritul, poate, mai tăios şi un spirit, poate, mai incisiv pentru ei decât pentru alţii. Dar mărturisesc că pe Ionel Brătianu n-am putut să-l critic, deşi l-am cunoscut cum nu se poate mai bine”. Și câteva informații legate de politica la nivel înalt, la care Pillat a participat alături de Brătianu: „Am stat alături de el, chiar i-am fost şi secretar în tot timpul neutralităţii. Am fost apoi la Paris, la Conferinţa Păcii, desigur după război, ca secretar al delegaţiei ardelene, când am lucrat cu dl. Vaida-Voevod. La Conferinţa Păcii, Ionel Brătianu împreună cu Clemenceau dominau toată conferinţa. Nu vorbesc de influenţă. Bineînţeles, când eşti reprezentantul unei ţări mici ca România, nu poţi influenţa atât, să zicem, cât delegaţia Marii Britanii. Dar vream să spun că, printre toţi diplomaţii de acolo, el se relevase ca o personalitate cu totul deosebită, cu totul respectată”.
Armele marelui politician, mascate de o iluzorie lene
Însemnările lui Ion Pillat au păstrat și un portret memorabil al omului Ionel Brătianu: „Era o natură în sine literară, cu gust literar şi artistic foarte dezvoltat. Toată viaţa lui, chiar în împrejurări politice, a fost un artist. El nu concepea viaţa politică aşa cum o concepea omul de ştiinţă. Despre Brătianu a rămas părerea că era un leneş şi se vorbea pe atunci că se culca devreme şi se scula foarte târziu, iar după masă, se întindea ceasuri întregi, cu ochii închişi. Aceasta li s-a părut multora că e lene. Nu e aşa”. Și urmează explicațiile lui Pillat: „Aceasta nu era decât o concentrare, un fel de pregătire artistică a evenimentelor politice. El avea intuiţia evenimentului politic, pe care o lăsa să se dospească adânc în sufletul lui. Nu era un improvizator. Creaţiunea evenimentului politic la el se poate compara cu creaţiunea artistului”.
Meditație pe deal
În completare, câteva dezvăluiri tulburătoare, de certă valoare istorică: „Îmi aduc aminte, când a fost să intrăm în război, Brătianu s-a dus pe deal şi a stat mult timp lângă mormântul tatălui său, pentru care avea un cult deosebit. Parcă ar fi voit să aibă o legătură sufletească cu trecutul, să caute, din însuşi izvorul pământului, îndrumări pentru mai târziu. El, care punea la punct viaţa politică până la ultimul amănunt, când trebuia să plece la drum, pornea ca un artist; pe urmă venea explicaţia logică, după cum şi în poezie e întâi actul concepţiunii şi pe urmă explicaţia tot aşa el, întâi crea ca un artist, apoi explica. Aşa a fost pentru el ideea exproprierii, pe care a discutat-o cu mine încă din 1913, înainte de campania în Bulgaria. El avea înainte această viziune, că numai un popor stăpân pe destinele lui şi pe pământul lui, poate să formeze o unitate sufletească. Şi, fără să mă laud, pot spune că am avut şi eu un mic rol în paternitatea exproprierii”. Interesant, nu?
Vocație de istoric
Câteva tușe relaționate cu pasiunile intelectuale ale lui Ionel Brătianu: „Unchiului meu - mai povestea Ion Pillat - i-a plăcut foarte mult istoria. Dacă n-ar fi fost om politic, desigur că ar fi scris istorie. Era foarte tare în orice chestiuni de istorie şi, în această privinţă, ar fi putut ţine cu o înaltă competenţă cursuri la Facultate alături de profesorii recunoscuţi, ca un istoric de meserie. Îmi aduc aminte cum, de multe ori, discuta cu fiul său, care studia istoria, şi de multe ori tatăl era mai bine pregătit, datorită experienţei vieţii, care era mai hotărâtoare decât ştiinţa proaspătă a fiului”.
Săgeți în jurul unei plăcinte
Ion Pillat a păstrat amănunte extraordinare din viața familiei Pillat-Brătianu: „Ionel Brătianu a scris versuri, mai ales versuri umoristice. La Anul Nou, se făcea tradiţionala plăcintă, cu ocazia căreia, poeţii familiei, el şi sora lui mai mică, Pia, făceau versuri în care erau luaţi în râs toţi membrii familiei şi, de multe ori, cei doi poeţi îşi trimeteau săgeţi reciproc. Avea un foarte dezvoltat simţ al ritmului, scria foarte frumos”.
77 de ani s-au împlinit pe 17 aprilie 2022 de la dispariția fulgerătoare a poetului Ion Pillat, lovit pe stradă de un accident vascular cerebral violent
Ionel Brătianu avea, moştenită de la tatăl său, oarecare suspiciune faţă de poezie. Considera pe poeţi că nu sunt oameni serioşi”, Ion Pillat
Deşi făcuse studii matematice, Brătianu a considerat politica o artă, nu o știință”, Ion Pillat
54 de ani a trăit Ion Pillat, exact cât avea să viețuiască și fiul său, Constantin „Dinu” Pillat