- Jurnalul: V-a apărut o nouă carte, pe care ați și lansat-o recent la Bookfest - „Moldova medievală văzută dinspre Transilvania” (Editura Junimea) -, prilej pentru a vă felicita, stimate domnule Ioan-Aurel Pop, și pe această cale. La început, o mirare specială: ce v-a determinat să alegeți „Junimea” - o editură ce dăinuiește de mai bine de o jumătate de veac și care poartă un nume emblematic pentru spațiul nostru cultural, dar care astăzi are o vizibilitate diluată?
- Ioan-Aurel Pop: Sunt un tradiționalist și numele de „Junimea” vine dintr-un moment de tinerețe a statului național modern român. De asemenea, „Junimea” curge românește pe eșichierul culturii, fără pervertiri lingvistice, foarte frecvente de la un timp, ca și cum limba română nu ar mai avea „cuvinte potrivite” (vorba lui Arghezi). Nici Bookfest nu-mi place. Ce n-aș da să fie „Sărbătoarea cărții”! Știu că numele englezesc este mai scurt, dar scurtimea nu garantează calitatea, pe de o parte, iar pe de alta, este vorba la aceste târguri de cartea românească și nu de cea străină. „Junimea” se leagă de Iași, iar Iașii sunt pentru mine un model de cetate de scaun și de cetate universitară. Dar, mai mult decât orice, văd că unele edituri mari – un fel de trusturi editoriale (nu le numesc, ca să nu le fac reclamă) – tind să înghită micile case de publicare de odinioară și am vrut să dau un exemplu. Nu trebuie să lăsăm „globalizarea” aceasta să cuprindă chiar tot locul și tot omul. Curentul junimist a dorit să ne apropiem de Occident, iar prin cartea aceasta constat cum se apropie Occidentul de noi, „pe furiș”. În fine, protagonistul cărții este Moldova, iar Moldova înseamnă Iași, iar Iașii fără „Junimea” nu au farmec.
Planul eșuat al arpadienilor
- Aplecându-ne asupra lucrării care a ocazionat acest dialog: cum se vedea (și se vede) Moldova Medievală privită (ca să nu zic supravegheată) dinspre Transilvania, la acea vreme parte (aparte) din regatul Ungariei?
- Unghiul sub care se vede Moldova dinspre soare-apune este unul special. Soarta a voit ca la vest de linia Carpaților Orientali să fie o altă țară românească (sub aspect etnic), cuprinsă într-un regat catolic. Mărturiile medievale despre Transilvania, inclusiv despre românii din Transilvania sunt scrise – în copleșitoare parte – în limba latină și provin din medii catolice și, de la un timp, catolice și protestante. Occidentul, mai ales după decăderea și căderea Imperiului Roman de Răsărit (numit de către istorici Bizantin), are un orgoliu al lui semeț și adesea jignitor, dar și ocrotitor. Oficialii Transilvaniei și Ungariei priveau spre Moldova ca spre o țară potrivită pentru supunere, o supunere indirectă, aducătoare de profit și așezată sub semnul vasalității domnului față de rege. Visul lor inițial fusese acela de transformare a Moldovei într-un voievodat complet încadrat în regatul Arpadienilor, dar planul a eșuat.
Moldova, moțul Cruciadei împotriva „păgânilor”
- Întru împlinirea alor noastre.
- Astfel secuii, sașii și mulți unguri au rămas la jumătatea drumului, trecând, câțiva dintre ei (care urmau să fie avangarda noii stăpâniri), peste Carpații Orientali, dar fără administrația Regatului Ungar, obligați să trăiască printre români, în țara rămasă politic românească (spre deosebire de Transilvania). Apoi, după înaintarea turcilor spre Dunărea Mijlocie și după periclitarea de către ei a Occidentului, Moldova a ajuns parte activă a Cruciadei. De atunci încoace, interesul a fost și mai mare. Dar Moldova se mai vede câteodată și prin ochii românilor din Transilvania sau ai conducătorilor transilvani și ungari de origine română. Așa au fost Iancu de Hunedoara și Matia Corvin. În fine, Moldova se vede dinspre vest și datorită rivalităților dintre marile puteri, cu precădere în secolul al XV-lea.
- Mai precis?
- Atunci, la un moment dat, Veneția, în opoziție cu Ducatul de Milano și cu Regatul Neapolelui, a mizat pe Moldova lui Ștefan cel Mare și ridicat pe voievod între protagoniștii stipendiați de Cruciada contra „păgânilor”. Planul venețian a fost desăvârșit de împăratul romano-german, care și l-a luat drept partener pe Ștefan cel Mare în complotul (modus conspirationis) care trebuia să-i răstoarne pe Jagielloni de la putere din Ungaria, Boemia, Polonia și Lituania. Tot izvoarele occidentale au dovedit că valahii de la răsărit de Carpați se duceau din când în când la Roma, ad limina apostolorum, adică „la pragul apostolilor”, ca să-și aducă omagiul lor cel creștinesc la Roma Dintâi. Sunt acestea doar câteva lucruri care pun Moldova în altă lumină decât o fac izvoarele răsăritene.
Goana după belșugul Țării Românești a moldovenilor
- Cum era prezentată această țară românească - tot la Moldova mă refer -, jefuită vreme de cinci secole de furi năvăliți pe cai dinspre stepele estice, în documentele cancelariilor maghiare și poloneze, vecini ce jinduiau la rândul lor la țarina valahă? Dar în cele romane și venețiene? - aici poate fi surprinzătoare (pentru iubitorii de istorie) apoziția pe care i-o confereau cronicarii din Peninsula Italică lui Ștefan cel Mare, pe care-l gratulau (și) cu titlul de „Rege al Daciei”.
- Da, arătasem și înainte că apar aici amănunte cu totul surprinzătoare. De exemplu, în documentele latine poloneze Moldova nu este numită altfel decât „Țara Românească”. Pentru oficialii poloni, primii români, urmași ai romanilor, întâlniți fuseseră moldovenii. De aceea, spre a evita confuziile, țara românească de la sud de Carpați este numită la ei „Multana”, probabil cu o vocabulă coruptă din „Muntenia”. Polonezii, ca și ungurii, fuseseră obișnuiți din vechime să profite de belșugul Moldovei, să-și ia, fie și cu de-a sila, anumite bunuri. Exploatarea se făcea și prin „privilegiile comerciale”, care erau un fel de acorduri inegale: negustorii transilvăneni (sași din Brașov, Bistrița) și polonezi (mai ales din Liov) puteau trece liber prin Moldova, își puteau desface și vinde marfa cum doreau, en gros și en detail, la prețuri mari, tinzând să ajungă până la Gurile Dunării și la Marea Neagră.
Ștefan cel Mare a pus ordine în negustorie
- Dar comercianții români beneficiau la rândul lor de astfel de privilegii pe teritoriile Poloniei și Ungariei?
- Negustorii moldoveni sufereau multe îngrădiri, fiind obligați să-și lase marfa în târgurile de graniță, de unde urma să fie vândută mai departe de negustorii ungari (sași) și polonezi. Ștefan cel Mare, în jumătatea lui de secol de domnie, a schimbat aceste inechități și ridicat Moldova la rang de mare putere central- și sud-est-europeană. El a fost numit de papă „atlet al lui Hristos”, de Veneția căpitan al său în Răsărit și cetățean al Serenissimei, de împăratul habsburgic „guvernator” și „duce” al Transilvaniei, de cronicarii munteni domn (timp de 17 ani) al Țării Românești, de alții, în fine, „rege al Daciei”. Ștefan a trăit epoca în care începuse revenirea Daciei la locul ei firesc pe hartă (după reașezarea Daniei/ Danemarcei în nord, de unde fusese „mutată” prin anumite prejudecăți ale umanismului și erori ale scriitorilor).
Scârbiții care(-și) lovesc România
- Cum s-au legat în epoca medievală, domnule profesor Ioan-Aurel Pop, destinul Moldovei cu destinul Transilvaniei, roiurile românilor transilvăneni cu „stupinele” Moldovei și soarta ambelor cu destinul Țării Românești? Că mulți „culturnici” - cum îi numiți într-un loc pe răuvoitori - au încercat și încă se străduiesc să dezlege aceste destine.
- Sunt oameni astăzi care, scârbiți de „permanența, unitatea și continuitatea” clamate sub Ceaușescu în mod dizgrațios, lozincard și mincinos sau loviți tare de morbul globalizării, ar vrea să șteargă poporul român din lumea aceasta, să-l arate mereu neputincios, o masă informă, gregară, ca turmele de oi risipite ici și colo. Se știe că pădurea, podișul, dealul, depresiunea, muntele au fost mereu zone sau vetre de conservare, de adăpostire, de ocrotire pentru orice popor, inclusiv pentru români. În plus, românii au avut o cetate naturală care a fost Transilvania.
Din preaplinul Transilvaniei
- O pepinieră!
- De aici, aproape în mod continuu, poporul român și-a revărsat preaplinul spre margini, spre dealurile subcarpatice și spre cele trei câmpii (a Dunării, a Tisei și a Moldovei). Sunt unii deștepți nevoie-mare care ne tot spun că românii au trăit în trei țări diferite și că acestea au avut individualitatea lor. Dar aproape că nu există popor pe lumea asta care să nu fi trăit în țări/ provincii diferite, cu autonomii pronunțate și vieți distincte, de la spanioli, britanici și suedezi până la italieni, polonezi, bulgari și albanezi. Dar, cu toate acestea, entitatea etnică și chiar conștiința unei unități etnice s-a păstrat peste tot acolo unde există popoare și unde acestea au devenit națiuni moderne. Și la români, se văd încă din Evul Mediu anumite solidarități etnice, unele chiar cu substrat politic. Țările vechi, create înainte de secolul al XIV-lea, „încălecau” munții pe văile râurilor, pe Jiu, pe Olt, pe Argeș, pe Buzău, prin trecătorile circulate, de la Oituz până la Prislop. Oamenii călătoreau și atunci din diverse motive și vedeau că vorbesc aceeași limbă, că au aceeași credință, aceleași obiceiuri. Nu era nevoie de educație specială să observi acest lucru. Astfel, legăturile s-au accentuat, convingerile s-au întărit și au născut atitudini. Intelectualii, elitele sociale nu au făcut decât să fortifice conștiința unității și să o dirijeze spre fapte, așa cum s-a întâmplat peste tot, la toate popoarele.
Doi frați voievozi în luptă pentru tronul țării
- Tot în preaplinul acestor destine: menționați, în prima parte a studiului „Moldova medievală…”, date interesante subintitulate Momentul „Plonini”, informații care sugerează fără echivoc că înainte de închegarea statului medieval moldovean în zonă existau deja mici formațiuni statale românești ce gravitau în sfere de influență poloneză, respectiv ungară. Cine au fost, stimate domnule Ioan-Aurel Pop, voievodul Ștefan („al Moldovei” - după cum reținea istoricul polonez Jan Długosz) și fiii lui, Ștefan și Petru, care s-au războit după moartea părintelui în Țara Șepenițului în vara anului - atenție! - 1359?
- Pentru pământul Moldovei, în pofida a ceea ce se crede îndeobște, avem date despre formațiuni politice vechi, unele de pe la anul O Mie sau chiar mai vechi. Și nici nu se putea altminteri în aceste locuri roditoare, propice vieții și organizării omenești. Printr-o convenție, am ajuns să spunem că Moldova s-a întemeiat la 1359, numai că tocmai atunci, conform unei știri din izvoarele poloneze, doi voievozi frați se luptau pentru tronul țării, sprijiniți fiecare de cele două regate catolice vecine, Ungaria și Polonia. Înainte de ei domnise undeva în nordul Moldovei tatăl lor și înainte – probabil – bunicul lor și așa mai departe.
Pe drumul „de la varegi la greci”
- Dovezi de străveche locuire a românilor.
- Mai înainte de ei, există menționată tot pe-acolo, prin nord, „Țara Volohovenilor” (adică a românilor) și chiar și mai înainte, imediat după anul O Mie, cetatea „Volohovo”, adică „a românilor”. Pe drumul „de la varegi la greci”, care traversa Europa Răsăriteană din cețurile nordice ale vikingilor până la seninul Noii Rome (Constantinopolului), românii răsăriteni și-au format de timpuriu state începătoare, pe care au pus ochii vecinii mai puternici. În aceste state, în mod natural, nu trăiau numai români, ci și alții (mai ales slavi, lituanieni, tătari), dar românii ajung la un moment dat să domine și să organizeze viața comunitară.
Cinci secole de cheag moldovenesc
- Care ar fi „scenariile” edificării politice a statului medieval românesc Moldova, Bogdania (cum mai apare specificat în acte orientale), Valahia, cum o mai numea însuși cel mai de seamă domn al ei, Ștefan cel Mare?
- Țara Românească de la răsărit de Carpați s-a închegat greu ca voievodat unitar, cu impulsuri variate, venite din direcții diferite și procesul a durat vreo cinci secole. Au fost mai întâi aceste formațiuni numite cnezate și voievodate, ca peste tot în cazul românilor. Au urmat, în etapa a doua, tendințele de unificare a unora dintre ele, din impuls propriu ori cu amestec extern. La un moment dat, aceste tendințe unificatoare, stimulate de Regatul Ungariei în interes propriu, au fost întruchipate prin nobilul român (de origine cnezială) din Voievodatul Maramureșului, numit Dragoș. El a format în nordul Moldovei o „căpitănie”, adică un fel de marcă de apărare a Regatului Ungariei. Oamenii de rând l-au privit însă pe Dragoș ca pe un întemeietor, fiindcă era de-al lor, tot român și le punea în practică anumite aspirații. Dragoș, devenit voievod în Moldova, a rămas, însă, un demnitar al regelui ungar.
Întemeierea statului s-a făcut dinspre Maramureș
- Moștenirea lui n-a dăinuit.
- Între timp, voievodul Maramureșului, numit Bogdan, ridicat contra regelui ungar, a condus timp de două decenii o răscoală a românilor maramureșeni, pe care a mutat-o peste munți, în Moldova, de unde i-a alungat pe urmașii lui Dragoș și a fondat Moldova independentă. Și așa, cu pătură subțire de români maramureșeni, românii moldoveni „și-au lățit” vechea „căpitănie”, adică au transformat-o în stat de-sine-stătător (in regnum est dilatata). Românii veniți din Maramureș erau doar câteva sute, ei nu au populat țara, ci au dat procesului politic de unire a statelor mici existente un impuls. Mai târziu, pe la 1390, aflăm că țara din jumătatea de nord a teritoriului dintre Carpați și Nistru se întinsese până la țărmul mării. Acum avem înaintea ochilor Moldova clasică, Moldova din munți și de la Ceremuș până la Limanul Nistrului și la Marea cea Mare. „Întinderea” aceasta se va fi făcut pașnic și violent, prin acorduri (chiar și matrimoniale) și lupte, sub conducerea voievozilor din nord, aceia care aveau centrele lor la Baia, Siret, Suceava.
Cad măștile expansiunii maghiare
- Încurajați de cotropirea și supunerea ținuturilor românești din interiorul arcului carpatic – cnezate generic numite Transilvania -, ungurii s-au străduit și ei din răsputeri să-și întindă stăpânirea până la Marea Neagră, avându-i în avangardă pe secui, ce-ar fi trebuit să coboare din Curbura Carpaților spre Dunăre, spre litoral… De ce n-a reușit planul regilor maghiari (mascat de manevre religioase îndreptate împotriva „schismaticilor”)? De ce n-au izbutit să impună și în Moldova, și în Țara Românească modelul politic implantat în Transilvania?
- Când ungurii s-au înstăpânit statornic în Transilvania (circa 1050-1200) erau alte vremuri, mai potrivite cotropirii fără mari opoziții. Occidentul își implantase la anul O Mie în centrul Europei un regat (ungar) făcut după chipul Imperiului reînviat de către germani (sub aspect laic) și al Romei papale (sub aspect religios). Pentru acesta era moral să lupte contra „păgânilor, ereticilor și schismaticilor”, mascând expansiunea egoistă cu lozinci frumoase, ca întotdeauna. Pe când ungurii terminaseră cucerirea armată a Transilvaniei, lucrurile la sud și est de Carpați se complicaseră: pe de o parte, se treziseră la putere conducătorii locali ai românilor (mult mai bine organizați decât voievodul Gelou, de pe Someșuri, de la anii 900), iar pe de alta, apăruse rivalitatea regatelor și țaratelor din jur, care tindeau și ele să pună mâna pe regiunile românești extracarpatice. Așa că ocuparea Țării Românești și Moldovei de către Regatul Ungariei a rămas la stadiul de dorință, de proiect, aplicat, totuși, prin sistemul relațiilor de suzeranitate-vasalitate dintre principi, după modelul occidental. Astfel, Țara Românească și Moldova și-au putut salva ființa statală în Evul Mediu, când noțiunea de „independență” are alt sens decât în epocile mai noi. Ungaria, însă, până la destrămarea sa din 1541, a rămas mereu cu un ochi ațintit asupra Moldovei (mai ales), ceea ce ne ajută pe noi, istoricii, să culegem azi multe date de-atunci.
Între catolicism și ortodoxism
- Să fi fost această politică agresivă a regatului maghiar (angevin) principalul resort al alegerii ortodoxismului de către domnii Țării Românești și ai Moldovei? Apoi, credeți că în cazul unei politici mai tolerante, mai abile a Budei, voievozii români ar fi impus poporului catolicismul? Nobili români care au îmbrățișat catolicismul pentru a-și păstra privilegiile sub tăvălugul maghiar au fost, și nu puțini, unii celebri - fie și dacă luăm în considerare doar Țara Hațegului (ori, pasager, Moldova lui Lațcu).
- Chestiunea religiei (și confesiunii) este delicată și mă împingeți aici spre istoria contrafactuală. Din păcate, nu știu ce „ar fi fost dacă nu ar fi fost”. Nu știu bine nici ceea ce a fost așa cum a fost, darămite să mai îndrăznesc să fac presupuneri, speculații, previziuni trecute! Eu nu cred, însă, că ne-ar fi salvat catolicismul și că ne-ar fi făcut numaidecât occidentali, cu cetăți, cu biserici și castele romanice și gotice, cu trubaduri, cu romane cavalerești etc. Noi am ajuns să fim – în ciuda premiselor noastre occidentale (originea romană, numele, limba, creștinarea) – un popor de țărani cultivatori și păstori nu din cauza civilizației bizantine (răsăritene) și nici din cauza ortodoxiei, ci, invers, am aderat la aceste modele tocmai pentru că eram ceea ce eram și acestea ni se potriveau mai bine. Dacă oamenii pot schimba istoria, ei nu pot schimba geografia. Dacă am fost plasați de soartă în Răsărit, a trebuit să ne purtăm ca răsăritenii. Astfel am ajuns un popor occidentalo-răsăritean, care am fi putut juca rolul de punte între „cei doi plămâni” ai continentului.
Cea mai frumoasă victorie pentru Constantinopol
- Doar că nu știm să jucăm acest rol.
- Am pierdut, în general, cu puține excepții, această șansă. Sigur, unii principi români au cochetat cu catolicismul, mai ales când acesta era împins spre est și sud de Roma și de Buda. Catolicismul a venit, însă, spre noi cu violență de multe ori, ne impunea sacrificii inacceptabile și se confunda cu agresiunile Regatului Ungariei. Pentru un român de la 1300-1400, termenul de catolic era sinonim cu ungar. În plus, s-a văzut de la un timp că toate familiile românești catolicizate din Transilvania și Părțile Vestice și ridicate în funcții politice s-au maghiarizat, adică s-au rupt de masa poporului lor. Mai mult, între Roma (Avignon în secolul al XIV-lea) și Noua Romă era o rivalitate acerbă pentru acapararea de țări și popoare. Așa că, un mare specialist francez (părintele Vitalien Laurent) scria demult că cea mai frumoasă victorie pentru Constantinopol în secolul al XIV-lea a fost obținerea celor două Țări Românești. Se referă la faptul că principii Valahiei estice și ai cele sudice deciseseră că mitropoliile lor se subordonează nu papei, ci intră sub oblăduirea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol.
- Așa am rămas singurul popor romanic de credință ortodoxă.
- Nu aveam de unde să știm pe la 1200-1300 – când se făceau și se desfăceau ierarhiile confesionale europene – că modelul de viață de succes care avea să se impună treptat (de la 1500 încoace, odată cu ideile Reformei religioase) în Europa și chiar în lume avea să fie cel occidental.
Cel mai important principe român din Evul Mediu
- Poate fi considerat Ștefan al III-lea (cel Mare) cel mai important voievod român? Faptele (și nu doar cele de arme, ci mai ales cele politice, diplomatice - alianța cu Maximilian I împotriva Casei Jagiello se numără printre actele de referință -, acțiunile economice și culturale) puse în slujba românilor, nu doar a moldovenilor, l-ar recomanda. Sau greșesc? Să fie Mihai Viteazul, doar el a strâns toate țările române sub sceptru românesc?
- Pentru mine, Ștefan cel Mare rămâne cel mai important principe român din Evul Mediu, când idealul dominant era centrat în jurul ideii de cruciadă. Cruciada însemna apărarea valorilor civilizației creștine europene în fața unor forțe distructive, reprezentate atunci de Islamul otoman, statornicit în Peninsula Balcanică (mai înainte, în Peninsula Iberică, amenințarea fusese dinspre Islamul arab). Europa era atunci „Republica Creștină”. Cu Mihai Viteazul este altă poveste.
Un părinte al patriei
- S-o auzim!
- Voievodul unificator nu mai aparține Evului Mediu (care se terminase în Europa în jurul anilor 1500), ci aparține începuturilor Epocii Moderne. Mihai a fost aproape un întreprinzător politic modern, cu multe idei încă medievale în cap, dar și cu avânturi de vizionar. Mihai Viteazul a devenit un fel de „părinte al patriei”, un erou național, în sensul că a stat la temelia idealului politic de unitate națională modernă. El nu i-a unit pe români ca să formeze o Românie, dar ce a pus el la un loc constituie plămada României moderne. În timpul lui Ștefan cel Mare, unitatea noastră era medievală. Ne aflam în etapa națiunii medievale românești – cum ar fi spus Șerban Papacostea – când constatam (unii dintre strămoși) că eram români, fără să recurgem neapărat la acțiune în acest sens. După un secol și jumătate de la suirea pe tron a lui Ștefan, se ridicase domnul Mihai, care a recurs la faptă: a pătruns în Transilvania, ai cărei români s-au ridicat la luptă contra nobililor „mânați de încrederea că aveau un domn din neamul lor”, după cum constată umanistul ungur Zamosius (Ștefan Szamosközi). Pentru mine, Ștefan cel Mare încheie apoteotic Evul Mediu politic românesc și-l ridică în plan european, iar Mihai Viteazul, cu gândul lui de reînviere a Daciei, pus în practică pentru o clipă de istorie, deschide modernitatea noastră, adică felul nostru de a trăi ca romanici răsăriteni în Europa. Ambii au fost mari modele de viață în epocile lor și pentru epocile care aveau să vină.
Educație și muncă
- Ce credeți că ar trebui să rețină tinerii din lectura acestui studiu? Ce idee v-ar bucura să prindă rădăcini în memoria noastră colectivă?
- Mi-ar plăcea ca tinerii să rețină în mințile lor (și nu prin memoriile digitale) multe, dar acest lucru nu cred că se mai poate. Modelele de care vorbeam mai sus ne îndeamnă la educație serioasă și la muncă stăruitoare. Nimic temeinic nu poate să facă omul fără educație bună (fără „carte”, cum se zicea odată prin Ardeal) și fără muncă. Mi-ar plăcea să înțeleagă tinerii că, deși sunt medievist și în Evul Mediu conta ca să ai succes nașterea, originea înaltă, azi meritul ar trebui să dicteze, iar ca să binemeriți trebuie să înveți și să muncești. Mi-ar mai plăcea să se înțeleagă că românii nu au fost mereu blegi, neputincioși și neluați în seamă, că au avut și timpuri de glorie, datorită cărora înaintașii ne-au făcut țara asta bună și frumoasă. E normal să ne și plângem, să ne lamentăm chiar, să-i acuzăm pe unii și pe alții, dar mai normal este să muncim, să fim competitivi, să cunoaștem bine România și Europa. Și încă ceva…
Cultivați și iubiți România!
- Vă rog.
- „Să cultivăm” această țară numită România și să o iubim. Eu sunt convins că dacă francezii iubesc/ ar iubi Franța, polonezii Polonia, ungurii Ungaria, croații Croația etc., ne/ ne-ar merge bine tuturor. Ideea că trebuie să neglijăm România (nu este de bonton să recunoaștem că iubim România și nici măcar să ne mai considerăm români), ca să putem preamări Europa este complet greșită. Europa aceasta unită (atât cât este ea de unită și de dezunită) există prin „celulele” sale numite țări (unii preferă națiuni). Cum să fie prosper întregul dacă părțile lui sunt hulite, părăsite, disprețuite? Iar dragostea aceasta față de România se dovedește și se manifestă nu prin strigăte (lozinci) în piața publică ori la televiziuni, ci prin seriozitate la învățătură și în muncă. Așa vom deveni oameni între oameni și români între români, „fără ură și părtinire”.
„Eu nu cred, însă, că ne-ar fi salvat catolicismul și că ne-ar fi făcut numaidecât occidentali, cu cetăți, cu biserici și castele romanice și gotice, cu trubaduri, cu romane cavalerești.” Ioan-Aurel Pop, istoric
„Oficialii Transilvaniei și Ungariei priveau spre Moldova ca spre o țară potrivită pentru supunere, o supunere indirectă, aducătoare de profit și așezată sub semnul vasalității domnului față de rege.”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
„Polonezii, ca și ungurii, fuseseră obișnuiți din vechime să profite de belșugul Moldovei, să-și ia, fie și cu de-a sila, anumite bunuri.”, Ioan-Aurel Pop, istoric
„Ștefan cel Mare, în jumătatea lui de secol de domnie, a ridicat Moldova la rang de mare putere central- și sud-est-europeană.”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
„Sunt oameni astăzi care, scârbiți de „permanența, unitatea și continuitatea” clamate sub Ceaușescu în mod dizgrațios, lozincard și mincinos sau loviți tare de morbul globalizării, ar vrea să șteargă poporul român din lumea aceasta.”, Ioan-Aurel Pop, istoric
„Sunt unii deștepți nevoie-mare care ne tot spun că românii au trăit în trei țări diferite și că acestea au avut individualitatea lor. Dar aproape că nu există popor pe lumea asta care să nu fi trăit în țări/ provincii diferite, cu autonomii pronunțate și vieți distincte.”, Aurel Pop, istoric
„Ungaria, însă, până la destrămarea sa din 1541, a rămas mereu cu un ochi ațintit asupra Moldovei (mai ales).”, Aurel Pop, istoric
„Mi-ar mai plăcea să se înțeleagă că românii nu au fost mereu blegi, neputincioși și neluați în seamă, că au avut și timpuri de glorie, datorită cărora înaintașii ne-au făcut țara asta bună și frumoasă.”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române