Dacă la inaugurarea Festivalului de Operă de la Arena di Verona publicul a fost entuziasmat de La Traviata, montarea postumă, hipermediatizată a lui Franco Zeffirelli, reluarea spectacolului văzut şi răsvăzut cu Trubadurul de Verdi, de asemenea în regia lui Zeffirelli, a incendiat Arena, mai ales datorită distribuţiei. Criticii şi publicul au afirmat că a fost una dintre cele mai entuziasmante seri de la Verona din ultimii ani, dacă nu din ultimele decenii, datorită în special fenomenalei Leonora interpretate de soprana Anna Netrebko.
Horror vacui al regizorului s-a manifestat fără măsură. Scena este ultra plină, acoperită la maximum. Şiruri de călugări cu glugi ca pentru un Don Carlo la cub, atâţia ţigani încât s-ar putea umple toate taberele de romi din Italia, siluete siciliene cu armuri şi pene, fie câte doi, fie câte şase, apoi stegari ca la Palio di Siena, călugăriţe, soldaţi, halebarde, steaguri, lumânări, platoşe, flamuri, bijuterii… Şi baletele nebuneşti ale “Truverilor” inseraţi printre coruri. Într-un cuvânt, obişnuitul Zeffirelli. Dar şi unul dintre cei mai buni Zeffirelli. Pentru că scena, cu cele trei turnuri încoronate de două marionete de războinici în poze războinice, este totuşi frumoasă şi lasă libere gradenele Arenei, care, ele singure, sunt o scenă şi mai frumoasă. Pentru că trofeele războinicilor permit fluenţe cvasi cinematografice şi dau continuitate poveştii.
Regie a unui mare maestru, foarte atent la solişti şi uşor lipsit de strălucire şi flacără Pier Giorgio Morandi a fost perfect totuşi în realizarea unui Trubadur aproape integral, şi cu corul lui Vito Lombardi excelent cizelat.
Soliştii sunt perfecţi şi trebuie apreciat directorul Cecilia Gasdia pentru că a face o distribuţie pentru Trubadurul nu este uşor, iar a face una bună este extrem de dificil.
Riccardo Fassi este un solid Ferrando şi cei care-l secondează, Elisabetta Zizzo, Carlo Bosi, Dario Giorgelè şi Antonello Ceron, sunt excelenţi. Luca Salsi este un redutabil Conte: deşi la Arena nu se renunţă la maniera verdiană, să cânţi piano, să estompezi, făcând din Luna un bărbat îndrăgostit şi nefericit este o demonstraţie de forţă. Despre Dolora Zajick, Azucena, s-au citit lucruri şi mai rele. Dar, în Azucena n-a interpretat deloc rău, echilibrând cumva registrele unei voci obosite, dar demonstrând încă un registru acut notabil.
Yusif Eyvazov, soţul Annei Netrebko, este un caz aparte. Vocea nu este frumoasă, timbrul aspru. Dar Eyvazov ştie să cânte, registrul acut este solid, chiar dacă nu strălucitor, vocea catifelată cu părţile piano şi pianissimo bine susţinute şi perfect audibile chiar şi într-un asemenea spaţiu. Şi apoi, solistul face efortul de a interpreta, de a da sens la tot ceea ce cântă, şi datorită unei limbi italiene perfecte. Cine vorbeşte despre el numai ca despre domnul Netrebko este rău intenţionat. Nu este un Manrico de vis, dar este unul care merită respect.
Dar, mai ales, este Ea, Annuşka, pur şi simplu cea mai bună Leonora ce poate fi auzită, superioară chiar interpetării ei de la Salzburg sub bagheta lui Gatti. Cântăreaţă perfectă: o coloană vocală fără fisură, de la grav la acut. Timbru plin, foarte colorat, volum extraordinar, catifelare, note grave sonore fără a forţa, acute minunate, agilitate. Totul, ba chiar mai mult.
În plus, este interpreta care, deşi la Arena, în spaţiu deschis, şi-a folosit ca pe un mijloc, nu ca pe un scop, o perfectă lecţie verdiană. Nu există frază care să nu fie luminată de o învăluire dinamică şi de o frazare profesionistă. Absolut niciuna în întreaga operă, nici măcar în duetul cu Manrico, între aria şi cabaletta acestuia. Şi ce pianissime, până la cadenţa cavatinei, un fir de voce preţioasă, care umple totuşi enorma Arena. Marea arie din actul al patrulea, cea mai frumoasă scrisă de Verdi, este o capodoperă, pe care Netrebko nu numai o execută, dar o reia. Şi cine cunoaşte opera ştie ce dificultate prezintă această scenă pentru o soprană.
Când cântă Netrebko nu se aude niciun murmur şi 30.000 de persoane îşi ţin respiraţia în această linişte ireală. Totul dispare: barocul spectacolului, acustica nefericită a locului, teama de ploaie.
Spectatorii sunt vrăjiţi şi, în pofida a tot, impresionaţi ca şi cum s-ar afla pentru prima data în acest loc magic. Rămâne numai, deasupra lor, “minunatul safir al cerului italic”, cum îl numea Vincenzo Monti, şi sub ei, vechile şi frumoasele pietre ale strămoşilor şi în inima iraţionalei frumuseţi a unei voci magice care cântă despre viaţă şi moarte. Şi atunci, înr-adevăr, aşa cum spunea Leopardi, «Cose quaggiù sì belle / Altre il mondo non ha, non han le stelle».
Acelaşi entuziasm l-a trezit Anna Netrebko şi cu prilejul recitalului de la Bayerische Staatsoper, într-un pogram de lieduri intitulat Tag und Nacht (zi şi noapte), minunat acompaniată de pianistul Malcolm Martineau.