Puţinii economişti cu expertiză pe care-i are România nu au încredere în iniţiativele clasei politice. Aceasta nu e în măsură să aibă o abordare consecventă nici măcar atunci când exponenţii ei pozează în specialişti. Iar asta se vede în incoerenţa şi discreţionarismul cadrului legislativ. Pentru că de aceea se şi numeşte legislaţie cu dedicaţie.
Dar, în fine, nu mă voi apuca să menţionez aici legile care-s trecute în linişte prin Parlament, fără dezbatere şi consultarea instituţiilor de specialitate, ci voi lua ca exemplu un potențial act normativ ce s-ar găsi în neconcordanţă cu Constituţia.
O lege a lobby-ului, pe lângă faptul că ar contraveni cu filosofia Uniunii Europene, care, spre deosebire de America, o consideră infracţiune, ar contrazice şi litera legii fundamentale, potrivit căreia România este un stat social.
Respectiva prevedere constituţională justifică un anumit mod de a lua decizii. Şi când apare o astfel de lege, ce permite să se facă presiune pentru ca anumite iniţiative economice private să devină cadru legislativ, ne aflăm în situaţia în care, dacă s-ar adopta, ar fi nevoie să se modifice şi Constituţia, fiindcă sintagma „stat social” intră în contradicţie cu interesele unui grup.
Reiterez, suntem integraţi în UE, care încearcă să impună conceptul de economie socială de piaţă, dar, mai mult decât atât, statul în care trăim e definit, constituţional, ca fiind social. Legea lobby-ului, ce există în Statele Unite, e posibil să funcţioneze şi în România şi să li se dea satisfacţie din punct de vedere legislativ unor grupuri, numai că pentru asta e necesar să se modifice legea fundamentală şi riscăm să facem notă discordantă cu Uniunea socială din care facem parte. Nu spun că iniţiativa ar fi imposibil de inclus în legislaţie, însă e important de subliniat că statul social şi legea lobby-ului nu pot coexista.
Un ultim aspect legat de democraţie. În ciuda statutului societăţii, cu demos - popor şi kratos - putere puse în centru, ajungem să avem din ce în ce mai multe elemente antidemocratice în legislaţia internă. În această situaţie oare nu-i mai simplu să mergem pe mâna meritocraţiei, în sensul vehiculat de Aristotel?