Desigur, pentru acest muzeu imaginar, avem multe, foarte multe secvențe care ne demonstrează că știm și vrem să ne cinstim înaintașii și că, înfruntând opreliști și cumpene, vrem și putem să rămânem uniți în gând și în faptă. După cum nu putem uita nici faptul că și ieri, la zi de sărbătoare, unii dintre noi și-au dat, ca să zic așa, arama pe față neputându-și stăpâni resentimentele sau megalomania. Primul exemplu ar fi cel al modului în care, la Iași, în Piața Unirii, au fost salutați (vorbă să fie!) oaspeții veniți anume pentru a sărbători evenimentul împreună cu locuitorii Florenței României. Nu am să mă refer numai la huiduielile cu care unii participanți la festivitatea din Piața Unirii i-au gratulat pe oficialii aflați la tribună, ci la comentariul răutăcios pe care Mihai Chirica, primarul orașului-gazdă, l-a făcut public la scurtă vreme după incidente: „Mulțumesc, din nou, ieșenilor că au fost gazde deschise și primitoare”.
Mulțumiri care, prin raportare la alte controversate și neospitaliere decizii ale edilului Iașiului, este lesne de înțeles că erau adresate grupului de simpatizanți ai AUR care i-au huiduit pe premierul Nicolae Ciucă și pe președintele Camerei Deputaților, Marcel Ciolacu. Fapt pentru care nu prea avem de ce să criticăm pe nimeni de vreme ce, de la Gabriel Liiceanu cetire, dreptul de a huidui este un drept, prin excelență, democratic. Principiu, de fapt axiomă, a unei societăți deschise în care primează libera confruntare de idei și de argumente. Care idei și argumente lipsind, firește că pot fi înlocuite de un foarte democratic și civilizat: „huooo!” Că, de fapt, niscai huiduieli au fost dedicate, în primul rând, lui Costel Alexe, președintele Consiliului județean, și domniei sale, asta este o treabă pe care primarul Iașiului o trece sub tăcere, deși știe mai bine decât noi că domniile lor au la activ multe și grele dosare de pe urma cărora binemerită acele spontane și sincere mesaje de salut.
Numai că, nu la asemenea gratulații dorea să se refere domnia sa ci numai și numai la cele transmise liderilor principalelor partide ale coaliției guvernamentale. Coaliție care, alături de unele decizii contestabile și neinspirate, a luat și măsuri bine venite pentru societate și pentru oamenii țării. Măsuri de care, evident, beneficiază și locuitorii Iașiului și ai Moldovei.
Cel de al doilea fapt, aflat într-un evident contrast cu spiritul de unitate și de solidaritate în care sărbătorim Ziua Unirii de la 1859, îl are ca autor pe cel care, în temeiul Constituției, este și trebuie să fie președintele tuturor românilor. Adică pe domnul Klaus Iohannis. Pentru a-mi susține afirmația, nu am să mă mai refer la intens controversata punere pe picior de egalitate a reformei învățământului, inițiată de către Alexandru Ioan Cuza, cu neinspiratul și nefuncționalul proiect „România educată”, pe care domnul președinte a lansat-o în Alocuțiunea rostită ieri, cu acest prilej sărbătoresc. În schimb, doresc să spun, fără nici-un fel de nuanțări protocolare, că m-a impresionat foarte neplăcut faptul că, după ce și-a reafirmat sprijinul necondiționat pentru Ucraina, președintele Klaus Iohannis nu a găsit de cuviință să transmită măcar un singur cuvânt de solidaritate și de încurajare comunității românilor din această țară care sunt, în mod sistematic și deliberat, supuși, de către autoritățile de la Kiev, unor persecuții și discriminări absolut inacceptabile și de netolerat. Omisiune elocventă care mă face să privesc cu serioase rezerve mesajul celei mai înalte oficialități a statului nostru. Probabil, nefăcând o mențiune clară la încălcarea drepturilor românilor din Ucraina, președintele Klaus Iohannis, a dorit să nu lezeze anumite sensibilități, dacă nu chiar orgolii, ale unor oficialități de la Kiev și nu numai. Dar poate că era cazul ca domnul președinte-repet și întăresc: al tuturor românilor!- să se gândească și la faptul că, în acest fel, nu face decât adauge încă o dezamăgire la cele pe care le-au creat și le alimentează anemicele și ineficientele încercări ale liderilor de la București menite să vină în sprijinul fraților noștri din Ucraina.
Este de la sine înțeles că, scriind despre aceste două neplăcute situații, nu am dorit să pun în umbră frumoasa lecție de unitate și de armonie pe care ne-au oferit-o nenumăratele manifestări cu care, la București, în țară ca și peste hotare, a fost omagiată, și în acest an, Ziua Unirii Principatelor. Am dorit, însă, să atrag atenția asupra unor incorecte încercări de a confisca nobilul subiect al actului istoric de la 24 Ianuarie 1859 și de a-l folosi ca paravan pentru a da câștig de cauză unor mărunte interese personale sau de grup. Încercări, mai vechi sau mai noi, care nu au nimic în comun cu marea lecție de fraternitate și de unitate a înaintașilor și care, fără doar poate, nu sunt decât acea iarbă rea despre care, în a sa „Horă a Unirii”, Vasile Alecsandri își dorea să piară din holdele țării.