Într-un comentariu apărut pe blogul său, Adrian Năstase abordează un subiect asupra căruia ar trebui să mediteze cu mare atenție mai fiecare dintre noi, dar mai ales o anumită parte a clasei noastre politice. Mai bine spus, a acelor entități și personaje care emit pretenția că ar reprezenta așa ceva, deși cu greu se pot încadra în definiția clasică a noțiunii. Este vorba despre „justiția imanentă” care și-a produs efectul prin aceea că ÎCCJ a respins cererile PMP, partidul lui Traian Băsescu, de rexaminare a listelor suplimentare de la alegerile din 6 decembrie. În acest context, Adrian Năstase procedează la o punere în oglindă a respectivei decizii și modul foarte incorect și foarte nelegal în care, în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 2004, Traian Băsescu și acoliții săi au profitat de neclaritățile pe care le-a generat votul pe liste suplimentare. Deși, în primul tur, acest lucru nu a fost permis. Concluzia lui Adrian Năstase- absolut nemeritatul perdant al prezidențialelor de acum 16 ani- fiind aceea că, de data asta, Amiralul Dezastrului Național a primit ceea ce de mult merita. Nu a reușit să îi mai păcălească încă o dată pe români. Și asta datorită faptului că justiția și-a făcut datoria! Ceea ce, cu tot regretul, nu putem spune că s-a întâmplat, de exemplu, în cazul contestațiilor care vizau scandaloasa afacere a sacilor de voturi de la alegerile locale din sectorul I al Capitalei. Am dat, desigur, doar un singur exemplu,dar, cu siguranță, unul foarte convingător…
Cât privește sintagma „imanența justiției”, pe care Adrian Năstase o folosește atunci când formulează concluzia demonstrației sale, am,totuși de făcut mențiunea că bine ar fi dacă nu am aștepta ca- după 16 ani, precum în cazul de față- ceea ce este propriu naturii actului de justiție să își producă efectele, ci am face în așa fel încât să limităm posibilitățile ca asemenea mânării abjecte să se producă. Pentru asta ar trebui, cred eu, să pornim de la o analiză realistă și corectă a celor zece ani de mandat prezidențial ai lui Traian Băsescu, cărora ,fără doar și poate, le adăugăm și pe cei cinci ai pseudo-președintelui Klaus Iohannis. Perioadă pe care profesorul Andrei Marga a definit-o ca fiind a unui „autoritarism dezorientat,în straie liberale și paseism confuz, cu accente atlantiste”. Definiție pe care distinsul cărturar o dezvoltă și o susține în următorii termeni:”Este vorba de o abordare a sferei publice ce s-a distanțat verbal de socialismul răsăritean,dar a redus democratizarea la relații oculte și a secătuit albia dezbaterii, a promis occidentalizarea ,dar a imprimat măsurilor culori locale, a vorbit de atașarea la lumea liberă, dar, neînțelegându-i valorile, a recurs la o slugărnicire pe care nimeni nu i-a cerut-o”.
Foarte adevărat, caracterizarea datează din anul 2017 și, după cum autorul însuși a precizat, se referă la decada 2004-2014, adică la cele două mandate ale lui Traian Băsescu. Numai că, la o analiză de fond, putem constata că, în datele sale esențiale, și perioada în care Klaus Iohannis exercită(așa cum exercită!) funcția de președinte corespunde, rușinos de perfect, acestei definiții. Adevăr pe care însuși profesorul Andrei Marga l-a evidențiat în câteva atât de precise radiografii ale regimului Klaus Iohannis.
Desigur, decizia definitivă a ÎCCJ prin care au fost respinse cererile PMP, în primul rând ale lui Traian Băsescu!, de renumărare a voturilor date duminică 6 decembrie este un eveniment de excepție care trebuie consemnat ca atare. Dar, în egală măsură, este și un avertisment de care ar trebui să țină seama în primul rând marii profitori și manipulatori ai rezultatelor pe muchie de cuțit ale votului de acum o săptămână. Ar trebui, dar teamă îmi este că, după cum se comportă și acum, la târgovețela împărțirii cașcavalului electoral, politicianiștii pe care, cu de la sine putere și foarte incorect, i-a desemnat pseudo-președintele Klaus Iohannis ca să prea frâiele viitoarei guWERNări nu vor ține ține seama.
Ar fi, deci, cazul să le aducem aminte de zicala cu și despre „ulciorul care nu merge de multe ori la apă” sau credeți că e mai bine să așteptăm, cuminți și obidiți, ca o dată, nu știu când anume, imanența justiție” să devină și iminentă?
Iminentă, adică inevitabilă!