Data, inestimabilă în istoria noastră, a căpătat o triplă importanță după ce, în aceeași zi de primăvară (10 mai) a fost recunoscută atât urcarea pe tronul României a principelui Carol I, în 1866, cât și ungerea sa ca rege (primul), în 1881. Dar să redăm, prin rândurile care urmează, măcar o fărâmă din strălucirea acestui moment considerat între 1866 și 1947 (an în care puterea în regatul carpatic a fost preluată de comuniștii orchestrați de la Moscova) Ziua Națională a României.
Ca aproape orice act politic românesc semnificativ, independența țării a fost și ea obținută prin meandrări, ocoluri și manevre iscusite executate de bărbați cu inteligență sclipitoare. În acest caz, când pe scena istoriei izbucnise Războiul Ruso-Turc (1877-1878), unul din principalii actori a fost omul de stat Mihail Kogălniceanu (1817-1891), artizanul creării României moderne. Facem loc faptelor care ne-au conturat țara în care ne-am întins aripile, fapte aproape uitate astăzi din cauza tăvălugului comunist. La 3 aprilie 1877, Mihail Kogălniceanu era numit ministru al Afacerilor Străine, iar a doua zi, 4 aprilie 1877, el semna deja, la București, Convenţia dintre România și Rusia, document în baza căruia se stabileau, printre altele, următoarele două puncte:
1. „Guvernul Alteţei Sale domnitorul Carol I asigură armatei ruse, care va fi chemată a merge în Turcia, libera trecere prin teritoriul României și tractarea rezervată armatelor amice. Toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de trebuinţele armatei ruse, de transportul său precum și pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor sale, cad bineînţeles în sarcina guvernului imperial;
2. Pentru ca niciun inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, guvernul Majestăţii Sale imperatorul tuturor Rusiilor se obligă a menţine și a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum și a apăra integritatea actuală a României”. Când ai de-a face cu rușii, e musai să sufli și-n iaurt, nu?
Un răspuns alunecos
Odată aprins conflictul între Imperiul Rus și cel Otoman, românii au încercat să profite la maximum de situație. Ignorând solicitările inițiale ale turcilor, care n-au întârziat să ne considere din supuși, dușmani, Carol I și guvernul condus de Ion C. Brătianu au aliniat de-a lungul Dunării, la sud, 120.000 de soldați români pregătiți să răspundă atacurilor otomane dinspre pașalâcul Bulgaria. Când osmanlâii au început să bombardeze orașele de pe fluviu, românii au răspuns cu foc. Zarurile fuseseră aruncate. În aceeași perioadă au izbucnit revoltele Herțegovinei, ale Bosniei, Muntenegrului, urmate de cele ale sârbilor și bulgarilor. Visul independenței era trăit în Balcani cu o mâna la inimă și una pe pușcă. Oamenii de stat ai Principatelor Române - da, în acea vreme aveam oameni de stat! - au precipitat acțiunile, grăbind procedurile de declarare a independenței țării. Cum? Deputatul liberal Nicolae Fleva a adresat Parlamentului o interpelare, solicitând guvernului să răspundă dacă a adus la cunoștința Puterilor Garante ruperea relaţiilor de dependenţă faţă de Poartă și, prin urmare, independenţa absolută a României. Răspunsul, alunecos, a venit, pe 9 mai 1877, de la ministrul de externe Mihail Kogălniceanu: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare. Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”.
Marii jucători strâmbă din nas
Zis și făcut! În aceeași zi, 9 mai 1877, în cadrul unei sesiuni extraordinare a Adunării Deputaților, era proclamată independenţa de stat a României, iar în următoarea zi, 10 mai, Senatul vota „Legea Independenței”, pe care Carol I a promulgat-o instantaneu. Principatele Române lepădaseră, în sfârșit, zăbala turcească. Tot în acea zi guvernul a dispus încetarea plății tributului de 914.000 de lei către Poartă, suma fiind direcționată către bugetul Apărării. Cu acest prilej a fost instituit și ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tuturor cetățenilor care se distingeau pe timp de pace sau război. De remarcat că marii jucători ai lumii au primit cu rezervă Proclamația de Independență a țării noastre, în special Franța, Imperiul Țarist, Regatul Unit și Imperiul Otoman. Președintele Americii, în schimb, l-a felicitat pe Carol I pentru abilitatea de a urca pe tronul unei țări aflate sute de ani la discreția unor invadatori puternici. 10 mai a devenit astfel Ziua Națională a României, fiind sărbătorită prin bătăi cu flori la Șosea... Comuniștii, instalați de ruși la cârma României în 1947, au suprimat însă nu doar tradiționala bătaie cu flori, ci și aniversarea în sine și însemnătatea ei copleșitoare. Alte mituri urmau să fie urzite, unele străine însă de sângele vărsat cândva de străbunicii noștri pe câmpurile de la Smârdan ori Plevna.
Slăbiciunea lui Vasile Alecsandri
Un episod mai puțin cunoscut legat de „prieteniile” politice ale românilor îl are în prim-plan pe poetul Vasile Alecsandri, autorul faimosului cântecel „Hora Unirii” și al imnului regal. Într-un răvaș expediat în ianuarie 1859 lui Iancu Alecsandri, fratele său mai mic, cel supranumit „Bardul din Mircești” nu ezita să-și dea arama pe față: „Țin foarte mult ca jurnalele să facă o mențiune despre șansele pe care le-am avut să devin domnitor și de numerosul partid care a dorit să mă urce pe tron, cum și despre renunțarea mea în favoarea cauzei. Este o mică slăbiciune pe care o am, vreau să-l fac să turbeze pe Kogălniceanu, care este cel mai mare dușman al meu. Mă bizui pe tine pentru aceasta. Arde această scrisoare”. Iancu Alecsandri n-a ars scrisoarea, Kogălniceanu n-a turbat, iar „șarpele” Vasile Alecsandri s-a insinuat, după proclamarea independenței României, în anturajul select al regelui Carol I, pe care îl lăsa seara să câștige interminabile partide de biliard.
Cinci milioane în principate, cinci milioane sub cizma imperiilor
În 1877, România era o formațiune statală mică, suprafața teritoriului ocupat nedepășind 121.000 de kilometri pătrați. Populația dintre aceste granițe ce împrejmuiau vechile principate ale Munteniei și Moldovei, se ridica la cinci milioane de suflete. Alte cinci milioane de români locuiau în Transilvania, Bucovina, Banat etc., regiuni aflate sub stăpânirea unor imperii precum Austro-Ungaria, Turcia sau Rusia.
145 de ani se împlinesc pe 10 mai 2022 de la proclamarea independenței României
Între 1866 și 1947, Ziua Națională a României a fost sărbătorită an de an primăvara, pe 10 mai
10 mai a coincis și cu urcarea pe tronul Principatelor Române a lui Carol I de Sigmaringen, în 1866, dar și cu ungerea sa ca rege, în 1881
Mihail Kogălniceanu l-a convins pe Carol I, cu sprijinul premierului Brătianu și al lui C.A. Rosetti, să accepte alianța antiotomană cu Rusia, contrar intențiilor Consiliului de Coroană și fără susținerea Franței, principalul nostru girant occidental de atunci
„Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea, noi nu am zis-o niciodată”, Mihail Kogălniceanu
În urma Războiului Ruso-Turc din 1877-1878, România a obținut Dobrogea, iar Rusia, Bugeacul, vechi pământ românesc