Jurnalul: Cine ești tu, Mani Neumann, și cum ai ajuns să-ți împletești destinul cu românii, cu muzica noastră, cu România? Cine e muzicianul, dar omul Mani Neumann?
Manfred „Mani” Neumann: Ai pus o întrebare grea chiar de la început... Am auzit poveștile multor muzicieni - din România, Germania și din alte locuri ale lumii - care și-au pus întrebarea asta în pandemie. Când lucrurile devin grele, când nu poți cânta sau nu ai bani, sau nu ai idei (se poate întâmpla și asta) mulți se reorientează. Încep să facă altceva. Ieri, de exemplu, am fost în studioul unui muzician care mi-a spus că în perioada de criză sanitară a avut alte job-uri, part-time, fără nicio legătură cu muzica. Eu n-am reușit niciodată să fac asta. Am fost în aceeași situație, în pandemie - aniversam 40 de ani de farfarello, aranjasem 130 de concerte, apoi ne-am văzut nevoiți să le anulăm pe toate. Îngrozitor! N-aveam o lețcaie, dar nu m-am gândit nici măcar o secundă să fac altceva. Niciodată! Nu pot, pur și simplu, și nu vreau. În momentul în care încep să fac altceva, îmi pierd inspirația, ratez contactul cu muzica mea, cu muzele mele.
Nicu Covaci, Phoenix, România
- Și ce-ai făcut?
- Am compus. Mi-am luat formația și am plecat în Spania, unde am făcut un album nou-nouț. Așadar, omul Mani Neumann nu poate exista fără muzicianul Mani Neumann. Nu știe cum. Sigur, eu am fost norocos. Sunt muzicieni tineri, sau care au familii de întreținut, copii de crescut, și pentru ei nu a fost atât de ușor. Dar pentru mine asta a fost, nu pot altfel.
- Cum ai ajuns printre români?
- La români am ajuns prin Nicu Covaci, când am început să cânt cu el și am descoperit Phoenix. Ți-am spus că România e țara mea preferată? Chiar este.
- Românii te cunosc mai mult după supranumele „Violonistul Diavolului” (ce rezonanță!), de pe vremea în care cântai cu „Phoenix”. Ce te-a legat și ce te-a dezlegat de „Phoenix”? Când, unde, cum, de ce?
- O să-ți spun ceva în premieră: pentru mine e important să îmi placă muzica. Poate să fie orice fel de muzică - de la folclor la muzică clasică - și poate să vină de oriunde, din Germania, din România, din Asia, nu-mi pasă. Dar - și aici este un mare „dar” - trebuie să fie una bine făcută. Trebuie să fie de calitate, să aibă un mesaj, să pot rezona cu ea. Când l-am cunoscut pe Covaci, habar n-aveam unde e România, ce a însemnat Phoenix aici în perioada comunistă, cum au fugit ei din țară, ce au făcut apoi sau de ce. Și, sincer, nici nu m-a interesat. Sigur, am aflat mai târziu, dar mie mi-a plăcut muzica lor în primul rând. Pentru mine muzica e sfântă.
O rădăcină: folclorul românesc
- Când ai ascultat prima oară Phoenix, ce impresie ți-a făcut, îți mai amintești?
- Era o muzică total necunoscută pentru mine, o muzică de pe altă planetă. Exista acea rădăcină în folclorul românesc, rădăcină pe care eu nu știam atunci de unde s-o apuc. Când i-am auzit prima dată (Covaci cânta cu Dobrozemsky și cu prietenul meu vechi, Ulli Heidelberg) am simțit că muzica asta e perfectă pentru mine - avea feeling, era bine făcută și… da, am simțit că au nevoie de Mani. Am avut sentimentul că putem face ceva împreună. Cu toate că vioara e un instrument mai rar întâlnit în muzica rock… Bine, un cântec bun rămâne un cântec bun, fie că e cântat de un trio sau de o orchestră. Cu farfarello, de pildă, este altceva. Ce facem noi este cu totul diferit și atipic. Compune melodii ciudate, cu armonii stranii, și o să ai un cântec farfarello. Joc altfel, tocmai aici intervine unicitatea. Rup regulile, pentru că asta mă reprezintă, asta îmi doresc.
- Cu Phoenix cum era?
- La Phoenix, de exemplu, ai structura clară, tipică lui Covaci, pe care a impus-o. Baza este structura, apoi vine melodia și „rezolvă” treaba. Ioji Kappl este un aranjor extraordinar, părerea mea este că ei doi au fost o echipă nemaipomenită. Știau foarte bine ce făceau. Este vorba, până la urmă, despre „a ști” muzică. Unii numesc asta spiritul Phoenix.
O rachetă pe scenă
- Povestește-ne, te rog, cel mai fericit moment trăit de tine cu Phoenix!
- Aveam concert… Nu știu ce s-a întâmplat în ziua aceea - probele de sunet au fost o catastrofă, discuțiile dinaintea show-ului, la fel. Dar când a început concertul, am avut senzația că a decolat un avion, o rachetă. Am cântat aproape trei ore și la sfârșit am fost convins că totul a durat zece minute! Pentru un muzician, asemenea momente sunt extraordinare, sunt momentele care ne fac fericiți.
farfarello, formația cu cele mai multe show-uri TV din Europa
Florian Saiu: Ce înseamnă pentru tine „farfarello”? Cum s-a ivit pe lume această formație? Care-i istoria ei?
Mani Neumann: Am găsit acești muzicieni extraordinari, pe Ulli și pe Urs. Primul a fost Ulli, acum 41 de ani. S-a întâmplat cam în perioada în care l-am cunoscut și pe Nicu Covaci. Eh, aveam, eu și Ulli, aceleași interese și gusturi în muzică, deși el era mai tânăr decât mine, or la acea vârstă o diferență de trei ani însemna generații total diferite. În fine, Ulli era deja un chitarist foarte bun, studiase mult, de la folk la muzică clasică. A fost un sentiment de rezonanță. Așa că am făcut o pauză cu Phoenix, pentru că la începutul anilor ’80 piața din Germania nu era neapărat pregătită pentru o asemenea muzică, și am început proiectul farfarello cu Ulli. În formulă trio, în trei, patru ani ne-am impus pe piață. Am fost formația cu cele mai multe show-uri de televiziune din Europa! Asta pentru că eram neobișnuiți, ce cântam noi (și cântăm și astăzi) era și este unic.
Șase luni în România
- Ați împlinit patru decenii de existență în iureșul pandemiei, în 2021 (dacă nu mă înșel) - satisfacții, zbateri, dezamăgiri, nebunie, viață -, ce gânduri, ce planuri, ce proiecte vă determină să mergeți înainte? Aud că ați pregătit un turneu în România - sunteți bine veniți. Devoalează-ne, te rog, mai multe amănunte despre această inițiativă.
- Ce ne determină să mergem înainte? E simplu: faptul că trăim. Atâta vreme cât trăim, farfarello va merge înainte, nu există alternative. Am să-ți spun ceva... M-a cam obosit Germania, în ultimii ani. Am nevoie de puțin timp cu mine, așa că am decis să vin în România. Voi sta aici cel puțin jumătate de an, facem și acest turneu (primul începe acum, în februarie, apoi vor mai urma două), vom cânta și în vară la niște festivaluri, vom întreprinde câte ceva și la mare. Apoi, în toamnă, vom avea un turneu în Germania. Deocamdată însă mi-e bine aici, în România.
„Copiii, înainte să învețe să vorbească, cântă”
Florian Saiu: Ce-i muzica, Mani? Dar râsul?
- Mani Neumann: Copiii, înainte să învețe să vorbească, cântă. Eu am rămas la acest stadiu. Râsul în schimb ține de fericire, altfel e fals. Fericirea are multe valențe și multe definiții: poți fi fericit când o fată frumoasă îți zâmbește la o petrecere, poți fii fericit pentru un loc de muncă drag, poți fii fericit când faci muzică, atunci când îți găsești stilul și întâlnești oamenii potriviți. Pentru ființa umană, fericirea nu e însă ușor de atins, cum a spus Leopardi (n. r. - Giacomo Leopardi, 1798-1837, gânditor și poet italian)… Avem aceste atribute umane care ne stau în drum atunci când vrem să ajungem la fericire, dar asta nu ne oprește din a o căuta. Ideea e să ai grijă de karma ta și atunci poți fi un om fericit. Și tot atunci poți râde cu adevărat.
Femeia, cealaltă jumătate
Florian Saiu: Ce-i iubirea, Mani? Dar femeia?
Mani Neumann: Știi cântecul „Muzica a fost prima mea iubire”… Iubirea este un cuvânt foarte mare. Iubirea înseamnă să te deschizi total în fața cuiva - inimă, suflet, minte, tot. Asta e iubirea: te deschizi și speri că reacția va fi reciprocă. În iubire renunți la ziduri, la protecții, la siguranță. Că iubești o femeie, că-ți iubești copiii sau propriile animale, principiul e același. Cu muzica e un pic diferit, pentru că muzica nu reacționează la iubirea ta, ea este pur și simplu. Oricum, am impresia că oamenii folosesc mult prea ușor și mult prea des cuvântul iubire.
- Oare?
- Sigur.
Căsătorit de două ori
- Femeia? Ce-i femeia, Mani?
- Am fost căsătorit de două ori, prima soție este și mama copiilor mei. Aici îți pot răspunde ca muzician, pentru că noi vedem lucrurile puțin altfel: un muzician se gândește în primul rând la muzică. Nu e neapărat o alegere, așa stau lucrurile. Muzica face parte din noi, ne gândim mereu la ea, suntem tot timpul pe drumuri, suntem muzicieni 24 de ore pe zi. Iar femeile au nevoie și de alte lucruri. Femeile, atunci când își doresc o familie, se gândesc la acea viață de familie, la stabilitate financiară, la sprijin și la timp petrecut împreună - și este firesc să fie așa. Pentru o femeie e greu să accepte viața trăită de un muzician profesionist. Femeile așteaptă alte lucruri, pe care le și merită, nu? Femeia, pentru mine, înseamnă echilibru, cealaltă jumătate din mine.
Prețul plătit pentru a deveni stăpânul viorii-demon
Florian Saiu: Cum ai deprins meșteșugul viorii?
Mani Neumann: Am început foarte devreme și nu m-am oprit nici până astăzi. Eu cânt la vioară de 60 de ani. Cânt și la pian, am cântat și cu vocea - până am distrus-o într-un turneu. Dar știi ce nu se vede în acest meșteșug?
- Ce?
- Corpul meu, de exemplu, a plătit prețul. Este o simbioză între el și instrument, dar asta are consecințe. Deci corpul meu s-a format și s-a schimbat în alt mod în comparație cu unul normal, din cauza viorii. De exemplu, mâinile mele sunt diferite, degetele au lungimi diferite - o mână este pentru arcuș, alta pentru corzi. Umărul meu are o poziție nefirească, e asimetric, este scos în față. Coastele, la fel, au altă poziție pe partea respectivă. Mușchii gâtului sunt foarte bine dezvoltați. Apoi, o parte a feței și a gâtului, cea pe care stă vioara, este carne moartă. Nu simt nimic aici. Ai putea să înfigi un cuțit și n-aș simți. Și asta din cauza viorii…
Bizarerii
- Tulburător…
- Asta a fost alegerea mea. Ca să stăpânești un instrument ai nevoie de talent și de oameni potriviți care să îl descopere, de o familie care să te susțină. 20% este muncă. La început este foarte greu, pentru că totul e ciudat, nimic nu e natural. Prinderea viorii nu e naturală, nici poziția corpului. Nu știu cum am ajuns eu la acest instrument, mi s-a părut interesant când aveam cinci ani. Dar ca să te obișnuiești cu aceste lucruri, ai nevoie de exercițiu, de muncă. Am început să studiez serios vioara la 14 ani. Nu mai făceam nimic altceva. Toată adolescența mea a fost împărțită între școală și vioară, iar prețul... Nu tu fotbal, nu tu petreceri, nu tu fete...
Despre iertare
Florian Saiu: Cum ai învățat să ierți?
Mani Neumann: Eu nu iert.
- Cum așa?
- E amuzant, de fapt e o întrebare bună. Când eram mai tineri (la începutul carierei cu farfarello, poate chiar în anii ’90) și cineva făcea o greșeală pe scenă, explodam. Și atunci mă lua Ulli deoparte și mă făcea să mă opresc. „Mani, stai puțin - îmi zicea -, nu-l omorî!”. Până și basistul meu, Urs, mi-a zis de câteva ori: „Dacă privirea ta ar putea să ucidă, aș fi fost mort de o sută de ori”.
- Așa dur erai?
- Așteptam foarte mult de la ceilalți, în toate privințele, și atunci nu iertam. Apoi am învățat un lucru: există greșeli pe care oamenii le fac pentru că le fac pur și simplu. Dacă e vorba despre ceva accidental, pot înțelege. Dacă însă e o eroare intenționată, nu iert.
Mani Neumann a cântat cu Phoenix între 1979 și 1981, apoi între 1988 și 2006. În 1982 Mani a înființat, împreună cu Ulli Brand și Ecke Volk, trio farfarello, formație cu orientări muzicale dinspre folk, rock, jazz, muzică clasică etc.
40 de ani a împlinit, în plină pandemie, trupa lui Mani Neumann - farfarello
Primul concert farfarello în România va avea loc la Oradea, pe 16 februarie
„Când a început concertul, am avut senzația că a decolat un avion, o rachetă”, Mani Neumann, despre perioada în care cânta cu Phoenix
„Nicu îmi este prieten, îl consider prieten. Eu când spun «Da» cuiva, ca prieten, este pentru totdeauna. Avem proiecte profesionale diferite, dar asta e altceva”, Mani Neumann, despre relația cu Nicu Covaci
„Toată adolescența mea a fost împărțită între școală și vioară, iar prețul... Nu tu fotbal, nu tu petreceri, nu tu fete...”, Mani Neumann, muzician
„O parte a feței și a gâtului, cea pe care stă vioara, este carne moartă. Nu simt nimic aici. Ai putea să înfigi un cuțit și n-aș simți”, Mani Neumann, muzician