„Pe 28 martie 1994 Eugen Ionescu s-a întâlnit, la aproape 85 de ani, cu ce l-a îngrozit mai mult dintotdeauna. Nu cunosc autor român, cu excepția confidentei sale Jeni Acterian, într-atât de posedat de spaima de moarte, de nonexistență. Copilul teribil și nihilistul de serviciu al criticii din România anilor ’30, devenit la Paris maestru al teatrului absurd și al literaturii existențiale, a fost disputat de două forțe opuse și s-a instalat în inima paradoxului. Pe de o parte - panica ființei mici, slabe și fără apărare, în fața aneantizării și a Forței. Pe de alta - nevoia de public, de aplauze. Ca și când punerea în scenă a propriilor angoase, transformarea lor în spectacol de succes, i-ar fi făcut viața suportabilă, eliberându-l de complexe”, remarca istoricul literar Paul Cernat în rotundul unui crochiu închinat Ionescului.
Împotriva extremelor
Îi facem loc: „Frica asta, suprapusă unor traume oedipiene, explică atât ura de sine, relativă de altfel, cât și oroarea față de orice ideologie care-ți cere să te devotezi și să-ți dai viața în numele unor idealuri colective. Politic și intelectual, Eugen Ionescu a fost în opoziție față de orice autoritate represivă, de dreapta sau de stânga, din anii ’30 până în anii ’90. Mistic revoltat și necredincios angoasat, tip de bătrân copilăros într-o generație de adolescenți acneici, valah oltean și francez cu rădăcini evreiești și grecești, avangardist cu nostalgii clasice și romantice, acest iconoclast ajuns la Academia Franceză a fost, s-a spus, un maestru al tragicomediei. Cioran, colegul de generație și exil, vedea în el un Chaplin care l-a citit pe Pascal. Nu sună rău”.
Dinspre Caragiale și Urmuz
Tot înainte: „Dacă pentru dramaturgul venit dinspre Caragiale și Urmuz am prețuire (favoritele mele rămân Regele Moare, Ucigaș fără simbrie și Lecția, nu Rinocerii sau Cântăreața cheală), pentru autorul confesiv din Nu, Journal en miettes, Présent passé, passé présent, La quête intermitente ș.a. am slăbiciune. Încercați să descompuneți, ca el, cuvintele până la ultimele particule și să vă întrebați ce le face să însemne ceva: s-ar putea să nu mai știți pe ce lume sunteți. Ray Bradbury avea un text în care oamenilor li se spune la ureche secretul universului; la început tipii râd în hohote, apoi, pe măsură ce înțeleg, râsul li se transformă în urlet de groază. Cam asta ar fi și lecția celui mai universal dintre Ionești”.
Jurnal de liceean
Eugen Ionescu a copilărit în Franța, unde a și urmat cursul primar (la Paris), pentru ca în 1923 să fie înscris de propriul tată (care între timp câștigase tutela copiilor săi și-i adusese în România) în clasa a III-a a Liceului „Sfântul Sava” din București. Amintirile din acea perioadă ale viitorului dramaturg sunt tulburătoare: „N-aveam nevoie decât de încredere, de forță morală. Aceasta îmi cam lipsise, dar iată, acum o aveam, o simțeam. Ce n-aș fi putut face? Ce n-aș fi putut face? Trebuia să dau în lături și acel pesimism de plumb, care mă copleșise până atunci: spaima mea de stafii, de noapte, de moarte, sentimentul de dezolare ce mă cuprindea, când priveam stele nesfârșite, adâncul cerului și al spațiilor”.
Un om, o lume, o putere
„De fapt - nota liceanul Eugen Ionescu -, avusesem deprinderi proaste, prejudecăți, superstiții în care mă înnămolisem. Trebuia să pierd deprinderea proastă de a socoti aritmetic: eu nu sunt decât unul și stele sunt miliarde, eu eram un metru și șaizeci și până la soare sunt câte miliarde de kilometri? Căci, evident, aceasta te paralizează. De altfel, gândirea asta cantitativă, nespirituală este și falsă. Trebuia să gândesc așa: eu sunt un om, eu sunt o lume, eu sunt o putere, iată, de acestea îmi voi da seama, mereu. Și, uite, ce clară era conștiința că în mine erau valori: că ascundeam armonii, adevăruri, că le voi da la iveală”.
În creier, în gură, în stomac
În altă parte (întunecată) a jurnalului: „Timpul trecea implacabil, dimineața înainta. Mă sculai ca un condamnat la moarte care trebuia să se gătească pentru spânzurătoare. Purtam pe umeri o povară a cărei greutate o simțeam, material, apăsându-mă. Cum voi avea puterea să trăiesc în lumea asta în care vedeam atât de clar mizeria, lumea asta care era, pentru mine, ca o moarte? De mai multă vreme, de un an de zile, îmi dădusem seama că totul era urât. Dar, în dimineața aceea, lumea îmi păru de o urâțenie săracă, palidă, goală. O urâțenie limpede și fără expresie. Totul era nesubstanțial și totuși greu. Dar ceea ce era greu, copleșitor în lume, se adunase în mine: pe umeri, pe frunte, în creier, în gură, în stomac. Iar lucrurile rămăseseră de carton, ca un stupid decor”.
Când te crezi genial…
Alt fragment absolut fascinant din jurnalul de adolescent al năbădăiosului Eugen Ionescu: „Fusese o vreme, în liceu, când mă credeam genial. Era vremea mea cea bună. Colegul meu de bancă (M.M.) credea același lucru despre sine. Cum ne obosea să ne admirăm de unul singur, începurăm să ne admirăm reciproc. El trebuia să creadă că voi deveni un mare poet (deși revistele îmi refuzau versurile, cu îndărătnicie), și eu trebuia să cred că va fi un mare conducător și stăpânitor de mulțimi, deși era excepțional de timid. Nu știu de ce nu ne-am fi putut împăca cu gândul că suntem ca toți ceilalți: o viață ca a tuturora, fără zare, ne-ar fi deprimat, înăbușit”.
Nevoia înălțimilor
Pe aceeași linie: „Și adesea, o tristețe de sfârșit de lume ne cuprindea când ne îndoiam de noi înșine, căci a fi ca toată lumea ne părea urât și de nesuferit, o pedeapsă, o viață ce nu s-ar fi putut trăi. Repede închideam ochii asupra unei asemenea primejdii ce ne pândea, dar rămânea, în sufletul nostru, o îndoială amară și nemărturisită - și nu mai știu bine dacă credeam într-adevăr în noi, sau ne mințeam ca să ne putem suporta. Dar era în noi sădită nevoia înălțimilor: o dorință arzătoare de a trăi o viață semnificativă. Și nu era, poate, o simplă vanitate. Meschinăria, banalitatea, lipsa de esențialitate a vieților din jurul nostru ne inspirau o silă nemărginită”.
(Ne)demni în egalitate
Aproape de încheiere: „Ne întărea credința în genialitatea noastră, faptul că, în cărțile pe care le citeam, ne întâlneam cu propriile noastre probleme, lucru ce nu e de mirare, deoarece toți oamenii își pun - filozofic sau empiric, rudimentar sau subtil - în mod natural, aceleași întrebări, dar care atunci ne păreau a fi dovada sigură a superiorității noastre, asupra acelor din jurul nostru. Nici unul din camarazii noștri din școală care jucau fotbal, vorbeau urât, emanau gaze și făceau haz, și nici profesorii, care știau doar buchia cărții și se duceau să ia aperitive după cursuri la băcanul din colț, nu ni se păreau demni a fi socotiți egalii noștri”.
Scrisul, ca splendoare
Într-un memorabil mănunchi de gânduri (Antidoturi) înnodat cu propria creație, Eugen Ionescu mărturisea franc: „Vreau să spun că, atât în teatru, cât și în proză, am sentimentul că întreprind o explorare bâjbâind în beznă, într-o pădure întunecată. Habar n-am unde voi ajunge sau dacă am s-ajung undeva, scriu fără niciun plan. Sfârșitul vine de la sine: constatarea eșecului, ca în ultima mea piesă, Omul cu valize, ori reușita, atunci când sfârșitul poate părea un nou început. În realitate, caut o lume virginală, caut lumina paradiziacă a copilăriei, splendoarea zilei dintâi, splendoarea fără pată, univers intact care aștept să mi se-arate proaspăt, parcă abia născut”.
În căutarea luminii absolute
Apoi: „Ca și cum aș vrea să asist la evenimentul facerii lumii, ignorând decăderea ei, și caut acest eveniment în mine însumi, cu dorința, parcă, de-a restrăbate cursul Istoriei, sau îl caut în personajele mele, care sunt alți eu însumi ori care sunt aidoma altora ce-mi seamănă, fiind și ei, ca și mine, în mod conștient sau nu, în căutarea luminii absolute. Fiindcă n-au nicio indicație cu privire la drumul pe care-l au de parcurs, personajele mele rătăcesc în întuneric, absurd, incomprehensiune, angoasă”.
115 ani se vor împlini anul acesta (26 noiembrie) de la nașterea lui Eugen Ionescu.
„Mistic revoltat și necredincios angoasat, tip de bătrân copilăros într-o generație de adolescenți acneici, valah oltean și francez cu rădăcini evreiești și grecești, Eugen Ionescu a fost, s-a spus, un maestru al tragicomediei”, Paul Cernat, istoric literar
Eugène Ionesco a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură în 1964, alături de Jean-Paul Sartre.
„Când a ucis în el criticul literar român, s-a născut en beaute dramaturgul francez”, Paul Cernat
„Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată de soţul ei, ce a lăsat-o singură în marele Paris”, Eugen Ionescu