Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Român oltean după tată (bătrânul Eugen Ionescu, burghez reacționar, a fost un jurist valoros, cu înalte studii pariziene), francez (cu rădăcini grecești și evreiești) după mamă, Eugen a copilărit idilic în Franța, dar adolescența și tinerețea, după despărțirea părinților, sunt bucureștene par excellence. Un caz psihanalitic, în fond, cu un tată opresiv detestat și o mamă oprimată cu care se va identifica integral după moartea ei - vezi expatrierea în «Țara mamei» după fuga din «Țara tatălui»”. Următoarele aprecieri ale criticului literar Paul Cernat conturează un extraordinar puzzle biografic: „Antifascistul terorizat de Legiune ajunge totuși la Paris nu doar ca bursier, ci și sub camuflajul diplomației culturale de la Vichy (fapt care-i va fi imputat postum), deși nu comite nimic acuzabil acolo. A manifestat atitudini «oedipiene» față de «retoricii» poeți naționali Victor Hugo și Arghezi (care l-a publicat în «Bilete de papagal» și pe care, în felul lui, îl admira)”.
Piese patriotice la „Sf. Sava”
„«Hugoliada» din anii ’30 e o parodie după biografia lui Léon Daudet despre père Victor. Bilingvismul și dubla identitate l-au ajutat, oricum, mult în afirmarea pariziană («Dacă eram la Paris, eram genial!»), spre deosebire de congenerul Cioran, detestat politic după Al Doilea Război Mondial, dar devenit prieten drag în exil, spre bătrânețe. Eugen Ionescu a comis, după propriile-i mărturii, «piese patriotice» în liceu, la Sf. Sava, dar până la expatriere nu a părut prea interesat de teatru”, opina profesorul Paul Cernat. Mai departe: „Unii au văzut însă în placheta de versuri «Elegii pentru ființe mici» (cu care debutează editorial) și în anticritica existențială din «Nu» o teatralitate mascată”.
Combinația norocoasă: dadaism + existențialism
Și câteva tușe îndrăznețe: „Când Ionescu a ucis în el criticul literar român, s-a născut en beauté dramaturgul francez Ionesco. Clovn tragic («Un Charlie Chaplin care l-a citit pe Pascal» - comparația îi aparține lui Cioran), histrion balcanic, farseur atașant, egolatru fragil, a fost un maestru al tragicomediei și paradoxului, pe care de altfel le-a și trăit”. Mai mult: „Textele românești, dar și primele piese de teatru cu care «a dat lovitura» în capitala Franței, sunt o combinație de dadaism și existențialism, prin filtrul lui Urmuz și Caragiale (părinți spirituali, revendicați, pe care s-a străduit, fără succes, să-i impună în exterior). Împarte aceeași căsuță cu Beckett în tabelul dramaturgiei «absurduluI» și alienării moderne; spre deosebire de irlandez, Ionescu n-a excelat însă și ca prozator. Microromanul «Le solitaire» e de un camusianism stins”.
Sfios și vanitos, la Academie
„«Englezește fără profesor» (viitoarea «Cântăreața cheală»), singura piesă scrisă de Ionesco și în românește, e cea mai cunoscută, nu și cea mai bună - remarca Paul Cernat. Din prima etapă - mai evidenția criticul - prefer de departe «Lecția», iar dintre toate - «Regele moare», o tragedie modernă de primă clasă. Evident, «Rinocerii» a intrat în folclor ca dramă antitotalitară, «Scaunele» e irezistibilă, iar testamentara «Călătorie la cei morți» - hipnotică. Influența dramaturgiei sale antiburgheze și universal deconstructive asupra celor rămași în țară a fost considerabilă. Critic literar sclipitor în România, dincolo de aparentul său negativism teribilist, Ionescu a rămas un eseist excelent și în notele și contranotele pariziene despre teatru, despre avangardă etc.”. Și o săgețică: „Treptat, avangardistul își dă la iveală latura clasică - ajunge, cu sfioasă, dar foarte... românească vanitate, și la Academia franceză, iar stângistul heterodox, atras de catolicismul antifascist al lui Emmanuel Mounier, devine politic tot mai conservator”.
Înfricoșat de perspectiva „marii treceri”
Fețe mai puțin știute ale lui Eugen Ionescu: „Interesul său pentru mistică a rămas constant: era înfricoșat de perspectiva neantului «de dincolo» și voia cu disperare să creadă. Pseudojurnalele («Journal en miettes», «La quêtte intermitente») și, în general, scrierile confesive («Présent-passé, passé-présent») au rămas la fel de vii și azi. Și-a compensat o vreme angoasele prin etilism - terapia prin artă din clinicile de dezintoxicare s-a tradus, între altele, prin albume grafice cu personalitate. A comis, incidental, și literatură pentru copii; era, în fond, un copil mare, devenit cu timpul copil bătrân. Fiica sa Marie-France, unul dintre «spin doctor-ii» exilului parizian autohton, l-a avut în grijă”. Concluzia: „Stabilit de câteva decenii în loja dramaturgiei mondiale, Ionescu rămâne - alături de Caragiale și Urmuz - și un brand al «absurdismului» autohton, cu un IQ artistic fără mulți termeni de comparație la noi”.
Poză cu scriitori pulverizați în cuvinte
Eugen Ionescu, viteaz nevoie mare, în 1935: „Cine sunt bărbații literari de care mi-ar putea fi frică? De Liviu Rebreanu? Dar, greoi și ardelean cum e, până să dea un pumn, am timpul să mă duc cu trenul până la Chitila și să mă întorc pe jos. De Eugen Lovinescu? Mai rău. Până clipește o dată, pot face ocolul României, în avion, fără să bat recordul la viteză! De Tudor Arghezi? E astmatic și obosește. De Ion Barbu? Nu are dinte și nu poate să muște. De Camil Petrescu? E mai mic decât mine și mai slab. De Șerban Cioculescu? Vai, sărmanul, e așa de galben și de sfrijit. Numai nasul e de el și, câteodată, ciocul. De Anton Holban? E delicat ca o fată care nu face literatură. Este adevărat însă că de Mircea Damian mi-e teamă, pentru că e prea urât, și de G.M. Zamfirescu, pentru că e mardeiaș. Cât privește tinerii scriitori, sunt leșinați de foame (...) și-i faci să cadă suflând”.
„Interviuri” cu „lupoaicele” din București
„Caiete critice“, revistă editată sub egida Academiei Române, scotea la lumină, cu prilejul sărbătoririi centenarului nașterii lui Ionescu, (și) mărturia extraordinară a unui fost coleg de clasă de-ai dramaturgului, Eugen Vidrașcu. Iată ce-și amintea acesta despre liceeanul Eugen Ionescu: „Într-una din dimineţile anului 1927, profesorul de fizică-chimie Ion Botea scoase la lecţie pe Eugen Ionescu, persiflându-i înfăţişarea cam răvăşită după o noapte de vădit nesomn, cu cuvintele: «Cred că azi ştii lecţia, văd că ai studiat toată noaptea». Cum însă necunoaşterea lecţiei se dovedi totală, examinatorul angajă, ironic, următorul dialog cu elevul său: «Se pare, totuşi, că n-ai studiat astă-noapte!». «Ba da», veni răspunsul. «Ce anume?», întrebă din nou profesorul, a cărui curiozitate fu satisfăcută din plin de următorul amănunt: «Balzac a studiat sufletul uman normal, Dostoievski şi Proust - sufletul uman patologic, iar eu studiez sufletul uman degradat, parcurgând lupanarele şi luând interviuri femeilor depravate!». Ofensat şi furios, profesorul îi interzise să mai participe la orele sale”. De altfel, Ionescu avea să fie alungat de la „Sf. Sava”. Și-a dat examenul de bacalaureat la un liceu din provincie, la Craiova, sub protecția unei mătuși din partea mamei.
Bolșevic, jidovit... exclus tâmpit
În volumul confesiv „Prezent trecut, trecut prezent” (Editura Humanitas, 1993), Eugen Ionescu consemna ultima discuţie\ceartă cu tatăl său, ce a avut loc în 1937, cu 11 ani înainte de moartea părintelui: „Tatăl meu n-a fost un oportunist conştient, el credea în autoritate. Respecta statul. Credea în stat, oricare ar fi fost el. Pentru el, de îndată ce un partid lua puterea, avea dreptate. Astfel că a fost legionar, democrat, francmason, naţionalist, stalinist. Pentru el, orice opoziţie se înşela. Pentru mine, opoziţia avea dreptate (astăzi, 1967, nu-mi mai place nici opoziţia, pentru că ştiu că ea este statul în germene, adică tirania)”.
Ultima frază a fiului către tată
În completare: „Pe scurt, la sfârşitul mesei, ne-am certat: altădată mă făcuse bolşevic; apoi mă făcuse jidovit. Jidovit mă făcuse şi la sfârşitul acelui prânz. Îmi amintesc de ultima frază pe care i-am spus-o: «E mai bine să fii jidovit decât tâmpit. Domnule, am onoarea să vă salut!». M-a privit cu un surâs îndurerat şi mi-a spus: «Bine, bine...», şi nu l-am mai văzut niciodată”.
113 ani s-au împlinit pe 26 noiembrie 2022 de la nașterea lui Eugen Ionescu (mort pe 28 martie 1994, la Paris)
„Histrion balcanic, farseur atașant, egolatru fragil, Eugen Ionescu a fost un maestru al tragicomediei și paradoxului, pe care de altfel le-a și trăit”, Paul Cernat, critic literar
„Românul este leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie şi tembel în politică”, Eugen Ionescu, dramaturg
„Cine sunt bărbații literari de care mi-ar putea fi frică? De Liviu Rebreanu? Dar, greoi și ardelean cum e, până să dea un pumn, am timpul să mă duc cu trenul până la Chitila și să mă întorc pe jos”, Eugen Ionescu
„Un Charlie Chaplin care l-a citit pe Pascal”, Cioran, despre Ionescu
